Auzi, tu vrei să te împaci cu mine?

0
489
Și se făcea că navigam prin lumea halucinantă a lui Orice Se Poate, cu măduva spinării burdușită de principii morale țepene, cu mintea și inima înțesate de țipetele celor trăzniți în moalele capului de nedreptăți strigătoare la ceruri; 
aveam mâinile unsuroase, mânjite și cu negreală pe sub unghii de-atâta strâns mâna unor libidinoși politicieni ori de-alde .ute vânt cu funcții cheie; 
aveam degetele picioarelor boante de-atâta izbit în bordurile lui Nu Se Poate; 
inspiram  asfințituri pixelate de la tonnerul prost, dat de dumnezeu unei gloate gălăgioase de săraci cu duhul;
iar asta era demult de tot…
Și alergam, căutam un loc unde să m-asez într-o zonă retrasă, singuratică, o pădure dacă s-ar fi putut, să-mi ling rănile, să-mi vindec cicatricile. Și să muncesc cu ziua la vreun mcdonald de capat de lume, cât să am să trăiesc.
Jur ca asa am vrut; 
mi-era până peste cap de viața cocălărită a unei ștăbimi cu ceafă de porc, la mijlocul anilor ‘90.
Trei ani încheiați la nasturi până-n gât nu am citit în românește, nimic. N-am ascultat un cântec românesc. N-am văzut un program tv în românește (la naiba, nici nu era mare lucru în 97- 98 pe internet).
Abia acum îndrăznesc să întorc corabia, să pun compasul înapoi spre Polul meu Nord, ca destinație a sufletului, în timp ce vâslesc, într-un acvariu foarte relativ multicultural, dupa cum s-arată, în apele Polului meu Sud.
Au trecut 17 ani, iată, de la coșmarul din care am plecat fără să întorc privirea înapoi.
Abia acum, după ani, întind să prind mâna celei care mi-a dat o menire.

Timid, calc peste credințele care mi-au suflat, ani de zile, în pânze ca să demarez și să m-așez pe orbită.
Acum cred că România e tot mai normală.
Și ce stare de bine îmi dă regăsirea asta, fie acum și numai virtuală. M-aș minți dacă aș zice ca e altfel.
Auzi Românie, tu vrei să te împaci cu mine? 

 

NICIUN COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ