Conduc motocicleta- Visul de douăzeci de ani

0
1062

Visez şi aştept, de aproape douăzeci de ani, să conduc o motocicletă.

Motocicleta mea.
Mi-am promis că, atunci când copiii or să fie cu rosturile lor, cu vieţile lor, să pot să-mi iau timpul necesar să mă pot ocupa de mine şi mi-am setat un soi de barem, pe la 55 de ani. Mi-am promis, în secret, că până ajung la 55 am să fiu călare pe motocicleta mea.

Totul a pornit când am văzut primele choppers, toate Harley, rulând în formaţie, escadrilă în toată regula şi mânate de oameni cu părul alb. Am trăit cu crezul că acolo, între ei, îmi e locul. Abia venisem în Canada, ţin minte.
Ei bine, acum două săptămâni am luat testul scris şi licenţa M1, cu dreptul de a conduce o motocicletă, cu restricții, este drept. Câteva zile mai târziu am început cursurile adevărate de condus motocicleta. Foarte aproape de unde locuiesc, din Toronto.
Timp de două zile, pe o vreme când umedă şi noroasă, când uscată şi friguroasă, ba chiar şi pe o ploaie rece, am încălecat pentru prima oară, singură, pe o Honda de 125cmc, cea mai mică dintre motociclete, numai bună pentru învăţat, mare cam cât o motoretă.
Am primit un training de grup (grup format din douăzeci şi unu de băieţi, cei mai mulţi de-o seamă cu copiii mei şi patru fete, incluzându-mă pe mine). Am primit fiecare câte o motocicletă, am încălecat-o şi am dat la cheie: turn key, press clutch, kill switch, start the engine, pus în Neutral, după aia în viteza întâia şi hai s-o iau din loc, cu cea mai mică viteză posibilă, cu instructorii pe lângă mine.
Motorul a început să toarcă. Șeaua vibrează sub mine, strâng rezervorul între coapse şi iau prima linie dreaptă.

Mă uit în zare la un McDonald, că-mi era exact în calea ochilor. Mă duc spre el,
Nu cred că am mai mult de 10 km/h, hai 15. Merg cu motocicleta, mă duc către McDonaldul ăla, îmi repet.
Roata din faţă ia, brusc, spre stânga. Trag de ghidon s-o aduc pe linia dreapta.

Pot.
Greu de tras de ghidon, prima concluzie.

Motorul face cam ca un motor de vapor sub mine şi motocicleta huruie.

Accelerez, răsucesc ghidonul din dreapta, spre mine, ţin ambreiajul, fără niciun motiv apăsat. Motocicleta se zăpăceşte şi se opreşte.

Ceva nu e bine, ceva nu fac eu bine.

Se opreşte, mă sprijin cu ambele picioare pe pământ, tare-i bine cu asfaltul sub ambele picioare. Mă uit în zare, în partea cealaltă de parcare la un depozit şi mă gândesc.

Plec din loc. Iar trag de ghidon s-o ţin pe linia dreaptă.
Ori n-am eu muşchi, ori câmpul meu de aşteptare e niţel diferit. O redresez, rulez acceleraţia cu ghidonul drept, normal, fără să-mi dau seama ce poate jucăria asta să facă. M-a dus la vreo 35 la oră, vântul vâjâie pe lângă cască, am senzaţia că zbor.
E altfel decât cu maşina.

Mi-e frică.

Văd cum s-apropie bordura parcării dinspre depozit, cu viteza luminii. Am şanse imense să întru direct în ea.

Apăs frâna, cea de mână şi pedala de frână de spate deodată şi o opresc în vreo nişte metri, n-am idee câți, cam aşa. Rezervorul dintre picioare s-a-nfipt în şoldurile mele. Şocul a fost atât de mare că am simţit cum îmi dizlocă şoldurile.

Bun, zic, aşa e începutul. Eu am mers pe bicicletă de mică, de pe la şase ani, când am primit primul Pionier, o bicicleta românească trei sferturi, că pentru copii. Pe ea am învăţat. Echilibrul îl am cu mine, cel puţin aşa cred.
Curbă, luată cu motocicleta împinsă, aşa, pe picioare.

Grea că un porc, un cal, ceva.
Iar cu faţa la McDonaldul din zare.

Dau la cheie, apăs ambreiajul şi dau din acceleraţie. Motorul se turează, las ambreiajul liber şi motorul ţâşneşte cu mine ca un cal. Bine că nu era obstacol în faţă.
Mă sperii, tremur.
Zic s-o ţin din ambreiaj aşa, mai pe la mijloc, să învăţ s-o simt. Iar s-a oprit motorul.
După asta mi se opreşte motorul cam din 50 în 50 de metri.

Ceva fac greşit şi n-am idee ce. Nu corelez apăsatul de ambreiaj cu sucitul ghidonului de acceleraţie, fac greşit ceva.
Şi iar se opreşte motorul, nu reuşesc să mai plec din loc. Aha, da, era cricul lăsat jos. Îl ridic.
Nici acum.
Aaa, da, kill switchul era On.
Iar.

Învăţ, în fine să duc pedala din viteza-ntâi în neutral şi după aia în viteza a două, cu apăsat ambreiajul cu tot.

Sunt cam descumpănită.
Instructorul mă simte şi zice: you are overthinking. Gândeşte-te la motocicletă ca la un bărbat. Un bărbat nu poate face două lucruri deodată. La fel e şi motocicleta. Da-i câte o singură comandă o dată, altfel se pierde.
Motocicleta e că un bărbat, îmi rămâne în mine şi chiar zâmbesc. Simplă, o singură comandă o dată, comanda următoare abia după ce prima e încheiată.

Încerc să aplic tehnica şi uit, normal. Iar se opreşte motorul, în mijlocul drumului.
Curbă, cu ochii la depozitul din zare, de data asta.
Vine curbă, mare şi lată, o iau cu înclinare pe stânga, amețesc un pic dar a mers bine. Iar linie dreaptă, dau să accelerez şi nu mut pedala-ntr-a doua să-i dau gaz, ci o duc în Neutral. Iar se opreşte motorul.
N-am condus maşină manuală în viaţă mea, nu mi-e clar cum să manevrez ambreiajul.
Am transiprat şi sunt concentrată- arc.
Nu reuşesc s-o negociez la pornirea de pe loc, turez prea tare şi tot mai ţin ambreiajul apăsat, aşa că biata de ea se turează, ţipă la mine, chiar şi nu se mişcă din loc.
Ulterior am aflat că, atunci când pleci dintr-a-ntâia, dai uşor drumul la ambreiaj în timp ce turezi, înspre înainte, acceleraţia. Altfel, dacă dai drumul brusc la ambreiaj, se opreşte.
Iar mi se opreşte de câteva ori, nu reuşesc să le sincronizez.
Învăţ să schimb în viteza a doua, bingo. Motorul toarce mai bine, păcat că drumul în faţă se termină şi iar văd bordura şi parcă nu m-aş înfige în ea, aşa că iau uşor dreapta, cât de uşor pot eu.
Sunt transpirată, şi sub cască, sub geacă, sub blugi, sunt toată transpirată. Mi-amintesc c-aşa am păţit şi la lecţiile de condus maşina.

Iar mă liniştesc, ăsta e începutul.
Pe cei care nu sunteţi motociclişti, v-am zăpăcit deja, ştiu. Motocicliştii, ştiu că vor citi până la capăt.
Vin jaloanele.
Iar dau să pornesc de la linie, iar se opreşte motorul, în fine plec de pe loc, schimb într-a doua, fac jaloanele sau, în fine, câteva dintre ele.

Şi-mi reamintesc, n-am două ore de când am dat prima cheie la o motocicletă.

Fac drumul înapoi, aceleaşi jaloane, în rând cu ceilalţi şi simt că mă dezechilibrez. Mi-amintesc că am operaţia complicată de la șold şi o căzătură rea poate să însemne adio mers pe jos, pe viață, aşa că, nu ştiu, parcă un îngeraş m-a ţinut şi am redresat motorul în ultima clipă. Am scăpat şi de asta.
Trag de ghidon dreapta, stânga, învăţ să mă uit înainte, pentru câteva minute chiar îmi place pe motor.
Într-a două măcar nu bârâie sub mine că-nainte, ca la plecarea de pe loc.
Linie dreaptă, iar prind viteză, merge, văd.
N-am căzut niciodată.

N-am căzut niciodată, pe toată perioada cursurilor.

Iar şi iar, curbe acum, cu oprire la punct fix.  Întru prea încet în curbe, mi se spune.
Ok, n-am încă reflexe de niciun fel iar ghidonul motocicletei de doar 125 cmc se suceşte greu, îţi trebuie forţă. Simt dureri în braţe.

Am vreo şase ore de când am început practica.
Scot casca din cap, am părul leoarcă, deschid fermuarul gecii să între ceva aer, bluza se lipeşte de mine, udă, transpirată şi rece. Mă dor mușhii picioarelor, mă seacă de durere coapsele pe interior, de atâta strâns rezervorul între picioare, c-aşa ni s-a zis că e poziţia. Abia merg, fac câţiva paşi, verific telefonul, dau două like-uri, dau shut down, înapoi la treabă.
În pauză vorbesc cu colegii de grupă, toţi până-n treişcinci de ani, cum ziceam. Vorbim motor, manevre, am văzut chiar că vreo patru-cinci sunt chiar buni la manevre.

Întreb şi ei zic c-au mai condus motoare, unul are deja motor. Mă-ntreb dacă n-au condus cumva fără carnet. Ba da. Asta a fost dar, în fine, ei sunt băieţi. Ei ştiu să strunească motorul. Eu parcă am calul împiedicat.

Şcoală este intensivă, la fiecare douăzeci de minute îmi trag sufletul pentru un alt exerciţiu. Opriri la stop, curbă strânsă pe dreapta, curbă strânsă pe stânga, simulare de schimbat banda pe şosea, check the blind spots, shoulder check, semnalizare cu mâna, curbă strânsă, obstacol pe drum cu frână bruscă, gaură în asfalt- oprire sau ocolire, ocolire obstacol apărut brust pe drum, derapare controlată dacă pot să-i zic aşa, acceleraţie la depăşire, cam toate situaţiile care, teoretic, pot fi întâlnite în trafic. Mai mult, iau un pasager în spate (n-ai idee cum e să-l duci pe instructor în spate şi să faci toate acoladele alea din poligon).

Abia ţin echilibrul, motocicleta e mai grea, dau mai mult gaz la fiecare schimbare de viteză.
Sunt epuizată, un munte de informaţie am în cap.

Mi-am amintit, că uitasem, de parcarea motocicletei, manevră la pragul imposibilului pentru mine: opreşti motorul, e în Neutral, apuci de coarne, apuci de şea, înclini un pic spre tine (era s-o înclin mai tare şi dacă ar fi căzut chiar că mă prindea sub ea) şi începi dusul înapoi, până în parking spot.

Ei bine, împinsul motocicletei cu spatele pentru mine, fată fiind, cred că e la fel de dificilă ca mutatul porcului tăiat de Crăciun, că nu găsesc altă comparaţie. E cam cât un porc de mare şi cât un porc mort, de grea.
Am parcat-o de două-trei ori, la a patra parcare deja rog un băiat să mi-o ducă şi mie pe locul ei că mă lasă puterile. N-am mai putut.
Înţeleg că e totul în capul meu, că e un mindset ce trebuie format ca să găsesc calea cea mai uşoară să parchez motocicleta, să schimb dintr-a întâia într-a doua şi realizez că declick-ul nu s-a produs încă.
Iar, la practică.
Curbe strânse, intru încet şi accelerez la o treime de la intrarea în curbă, schimb viteza şi o las să ruleze.

Brusc, în faţa ochilor, asfaltul gri ca un iad, aşteptându-mă.

Am simit că îmi pierd echilibrul, am schimbat vitezele, un clopoţel mi-a sunat în ureche, dă-te jos si fugi. Am scăpat teafără şi de data asta. Curba pe stânga, asta nu-mi place în mod deosebit, iar văd asfaltul apropiindu-se de cap, în timp ce mă înclin, iar clopoţelul în minte, oprește-te, zice.
Ceva nu e în regulă. Simt cu mi s-au trezit senzorii toţi, parcă blincăie roşu şi ţipă la mine: pune frână, că te frângi. N-am avut vreodată probleme de echilibru şi totuşi, aici, la curbe simt un soi de vertij scurt și aştept, cu inima cât un purice, să treacă.
Vin acasă după prima zi.
Încă tremur.

Seara, acasă, un duș şi adorm că un prunc. Mintea mi-e bulversată.

A două zi, din zori, pe motor. Reîncep raţionamentul, din zori, o căldare de apă rece pe conştiinţa mea: vorbesc despre un vis de douăzeci de ani care, acum, e aproape să mi se împlinească. În straturi-straturi, mintea procesează intreaga experienţă de weekend. Gândesc şi refuz să abdic de la un vis.

Este un vis al meu, este pe lista mea de împlinit pe lumea asta.
A două zi a fost şi mai intensă, am mers în sensuri opuse și ne-am intersectat cu ceilalţi motociclişti, ca în traficul real.
La finalul celei de a două zile am vreo trei kilograme date jos. Apă, doar.

Mă întreb dacă am măsurat vreodată visul, cu adevăratul meu potenţial fizic.
Dacă am, acum, potenţialul fizic să urc muntele pe care îl înseamnă exerciţiul echilibrului, nu mai spun de cel al vitezei pe două roţi ce susţin un echipament (la motocicletă şi la motociclist mă refer) ce trebuie să întrunească în permanenţă condiţia inginerească de a păstra punctele esenţiale de masă pe axa centrelor succesive de greutate, ca să poată fi susţinut de cele două roţi, indiferent de poziţia adoptată pe şosea.
Adaug zgomotul, sincer, mai obositor decât credeam (că una e să fii fan de motoare şi să încaleci că şi pasager, ocazional, şi altă e să călăreşti motorul două zile, a câte nouă ore, continuu cum a fost cazul meu).

Am zic eu, vreo două sute de kilometri făcuţi, în două zile, în poligonul asta uriaş.
Adaug casca pe cap, adaug întregul echipament care mi-o fi dând el un aer de amazoană dar, sincer, e greu, e incomod de greu ce este.
Adaug că nu e uşor să stai cu rezervorul între picioare tot drumul, e ceva care nu se potriveşte cu visul meu.
Că trebuie să mă concentrez la manevre, mai ales dacă n-am condus manuală înainte, că ambreiajul asta e zăpăcitor pentru mine, ce să spun.
Duminica ce vine, zice-se că am testul final care să-mi permită să ies pe autostradă.
Acum, când scriu, stau pe gânduri dacă să mă mai obosesc să car stresul întâlnirii din nou cu motocicleta, în şase zile de acum, după ce toată aventura m-a dus la descurajare şi la vreo mie cinci sute de canadieni, incluzând echipamentul, fără să-mi fi cumpărat motorul încă, fără maintenance şi asigurarea despre care am semnale că e surprizator de strălucitoare în Ontario.
Nu e mult pentru un vis văzut cu ochii, recunosc.
În fapt, niciun cost nu se compară cu un vis împlinit.
Conduc o motocicletă. Pot.
Asta am vrut, asta am visat.
Îmi place? Sincer?
Sincer, adică?

E cam mare discomfortul şi este strict părerea mea.

Maşină mea silenţioasă, cu sunroof, jucărele şi camere încorporate, activate la schimbat benzile pe lateral şi panoramic view la revers parking, pare ok pentru drumurile mele. Mai adaug o cafea şi muzică, totul cu confortul a patru roţi bine echilibrate şi timp să am pentru drumurile nord-americane.
Am tot mai tare senzaţia că am să dau drumul visului de a deveni motociclistă, deocamdată, să zboare că un balon, spre înalturi.
Pentru liniştea mea.
Pot oricând încerca testul de autostradă, M2, în primăvară, la redeschiderea sezonului, e un pic mai scump dar am vreo cinci luni de gândire, cel puțin.

Asta, dacă chiar am să vreau.

Poate n-am aptitudini şi n-am ştiut până nu am încercat.

Poate am și sunt doar speriată.

Nu știu.

Trebuie să mă gândesc mult dacă mai vreau…
Nu e de bani, este stresul ochilor holbaţi prin ochelarii înţepeniţi de casca fixă pe cap, de jacheta un pic cam grea, de virajele acelea în care trebuie să te înclini.
Numai când mă gândesc mă ia cu rece, acum cel puţin. Nu mai zic de căzături, care pentru mine ar schimba, în caz de accident, la propriu, cursul vieţii.

Sunt fully trained să conduc motocicleta. Jackpot.

E ca un măritiș legată la ochi, așa simt.
Trăiesc, dintr-o dată, trezirea la realitate.

Nu cred c-o iubesc, pe ea, pe motocicletă. Cred că (sper să nu se supere motocicliștii care citesc aici)e prea dură pentru mine, ca fată, cel puţin.
Repet, pentru mine. O simt că pe o lingură de lemn cu care încerc să mănânc o supă din farfurie de porţelan Winchester. Eu pe motocicletă- doar am gândit-o, imaginat-o, atâţia ani.
Acum o simt.

Şi o simt că pe un porc greu de mutat din loc.

Concluzia: atenţie pentru cât timp duci visele cu tine, în mintea şi în sufletul tău, în viaţă.

Pentru ca, atunci când dai ochii cu ele sau chiar ţi se întâmplă, să nu rămâi nedmerit, cu un sloi de gheaţă pe spinare şi o relativă deziluzie, cam ca mine acuma. Sigur ar fi trebuit să fi încercat mersul cu motocicleta, de una singură, cu mulţi ani în urmă.
Aşa aş fi închis un capitol.
Trebuie să mă uit ce mai am pe lista de To Do, în my Bucket List.
Pentru că s-ar putea să găsesc acolo visuri care nu mai au de-a face cu ceea ce sunt, trăiesc, experimentez astăzi şi acum.

Valabil şi pentru tine: nu amâna, pune-ţi visul în aplicare cât mai repede, nu îl lăsa să crească- rege peste mintea ta. Poate, cunoscându-l, te împlineşti.
Sau poate te eliberezi.

Şi atunci faci loc altor visuri care aşteaptă, timid, la rând.
Şi cărora nici măcar nu le-ai dat atenţie.

NICIUN COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ