Despre iubiri, murmurând Tatăl Nostru

0
1287
Să treacă toți anii/ Și-o voi lua de la-nceput...

Când chemi vindecarea către tine e ca şi cum ai aprinde câte o lumânare, în pronausul bisercii sufletului, şi la morţi dar şi la vii.

Vindecarea, în sinea ei, te trece întâi prin moarte. Știi şi tu.

Faci întâi cunoştinţă cu treptele coborânde, de un gri tot mai închis, către chin pentru ca, la un moment dat, când nu mai poate, sufletul tău să se revolte, să zică, gata, băi, gaata! şi să înceapă urcarea.

Ea e Corina Ozon. Prietena mea de taine și de vorbe răsucite.

Scriitoarea și buna mea prietenă din București, Corina Ozon rămâne un fenomen: a publicat patru cărți în doar doi ani și jumătate: trilogia Zilele/ Noptile Amanților și Amanții 3.0 pentru ca acum să schimbe gama cu totul. Până  când mă voi vindeca de tine (ultima carte a Corinei poate fi comandată aici: http://www.hergbenet.ro/carte/pana-cand-ma-voi-vindeca-de-tine-corina-ozon iar e-book-ul, aici: http://www.elefant.ro/ebooks/fictiune/literatura-romana/literatura-romana-contemporana/pana-cand-ma-voi-vindeca-de-tine-325481.html) este deja de pus în manual. E perfectă.

Strângând din dinți, până când va fi să fie

(textele cu cursive, de mai jos, sunt scurte fragmente din cartea Corinei, recent publicată la Herg Benet)

„Sunt statistici despre câți copii se nasc pe planetă zilnic, câți bani cheltuie oamenii săptămânal pe mâncare, câte persoane se sinucid într-o lună, sunt statistici chiar și pentru un minut. Respirăm cu viteza tornadei care smulge copacii, facem dragoste în turații pe secundă și cumpărăm în procente Pareto. Dar nicio statistică despre câte inimi se frâng pe minut sau măcar pe zi. Când vine vorba despre suferință, totul se condensează în zicala panaceu: Omului îi e dat atât cât poate să ducă. Câte morți poate să ducă un om? Și câte despărțiri?”

Corina Ozon,  cred eu,  este familiară nu numai cu etapele vindecării, dar şi cu purificarea ancestrală, cea prin foc. Altfel nu se explică cumplita forţă, furia uriaşă, nesomnul, setea, curajul cu care s-a aruncat dinaintea trenului unei societăţi şi a implorat vindecarea, vindecarea în toate.

Bănui eu că la un moment dat şi-a pus pe ea un costum de azbest, a luat o lamă şi, abia zărind prin ferestruică zgârcită a căştii costumului ignifug, a început a diseca iubiri.

Cu lama.

cu lama

Cu mănuşa aia groasă, din azbest abia că putea ţine lama între degete. Şi a început a diseca pentru a cunoaşte, a vedea, a-şi traduce, a gândi, a răzgândi, a judeca şi în cele din urmă a înţelege, dacă vreo fiinţă poate în fapt înţelege, vindecarea.

A început cu a ei.

Scoasă din cochilie la lumină, iubirea Corinei  s-a autoaprins că napalmul. Ca preeriile Albertei arse de uscăciune, că dealurile Californiei pe care mai aruncă, din convertibilă, câte un şmecher, ţigara aprinsă. Multă iubire mai era, mare şi violentă flacără a mai făcut, eheei.

foc, în minte, suflet și în scris

Foc a fost, de jur-împrejur iar Corina a pus vreascuri pe inima ei, cu infrigurare, în timp ce flăcările îi dansau dinaintea vizorului îngust al costumului, până ce, obosită de atâta patimă şi văzând până şi copacii sângerând, s-a apucat de scris.

Numărând iubiri autoaprinse

„Îl iubea așa cum era, fără să știe multe despre el, bine, nici el nu știa multe despre ea. Dar nu conta, pentru că ei doi erau ca la începutul lumii, iar lumea începea cu ei. Îl iubea și când îi vorbea, și când nu îi scria, deși tăcerile lui îi ardeau inima. Îl iubea fără să îl desfacă în detaliu și să spună „asta îmi place, asta nu”. Îl iubea și l-ar fi urmat oriunde ar fi chemat-o. Doar că el nu a chemat-o nicăieri. Dar ea stătea și aștepta sau poate nu aștepta nimic, pentru că, și dacă o fracțiune de secundă el a fost în cea mai importantă cameră a inimii ei, nu l-a scos niciodată de acolo. Și nu s-a gândit să-l întrebe vreodată în ce cameră din inima lui se afla ea, atâta timp cât îl simțea că nu a fugit din a ei. Și tocmai asta era iubirea.”

Istoria s-a repetat cu alte câteva iubiri şoptite la ceas de taină şi menite să rămână-ntre coperţi, în fapt şi între gândurile lipite de tavanele albastre ale nopţilor de nesomn, în realitate.

Iubirile, s-o spunem p-aia dreaptă, nu-s altceva decât un mănunchi de clişee, atunci când le auzim povestite de alţii dar devin, brusc, chestiuni de văleu doamne, de viaţă şi de moarte dacă le trăim noi.

clișeul unuia- neliniștea altuia

„Ni se întâmplă să ne îndrăgostim de cineva care e prea puțin pentru noi, investim emoții și ne lăsăm furați de vorbe simple, care altădată nici nu ne-ar fi atras măcar atenția. Chiar ajungem să le credem și să le răspundem. Adaptăm nivelul, ca să ținem pasul, pentru că ce nu faci pentru dragoste? Bruma ta de luciditate vede clișeele. Celălalt începe să obosească, nu-și mai alege vorbele, e prea mult pentru el. Și lasă loc cuvintelor brute, care taie în inimă, dar lui nu-i mai pasă. Trăsura de aur la care s-a înhămat devine prea grea, o lasă în mijlocul drumului și pleacă. Rămâi prințesă singură și scrutezi în jur cu privirea. Florile și fluturii au dispărut, vezi doar niște câmpii goale. Îți auzi inima, încă bate. Și o iei la rost, cum de s-a putut îndrăgosti de atâta pustietate?”

Inginerește, în esenţă, se identifică o sursă a iubirii, în momentul în care suma energiilor adunate sub aceeaşi frunte depăşeşte suta de procente, apoi coboară uşor spre inima şi în coşul pieptului. Cam aşa devenim, fiecare dintre noi, pe rând, surse ale iubirilor. Iubirea poate fi, în genere, reprezentată vectorial, ca la școală:, ea pleacă de la unul/una şi merge către alta/altul.

așa arată vectorul

Vectorul acesta unidirecţional al iubirii, câteodată se întâlnește, la mjlocul drumului, cu un vector venit direct spre el, taman de la cel ce fusese, cam fără voia lui, doar receptor.  Cei doi vectori, față în față, dacă se iau în braţe, traiesc fericiți pe bune, ani buni, adesea până la adânci bătrâneţi. Nu mai contează că unul e mai mare iar celălalt mai mic.

cand vectorii ăștia doi se întâlnesc, e de bine

Ce este însă fabulous, în toată această întreprindere, este însăşi esenţă pe care autoarea a prins-o: iubirea unidirecţională este cea care te trece pe tine, creator- emiţător- făptuitor al unei iubiri prin furcile caudine ale trăirilor, de la rece- polar la fierbinte- solar. Te da cu fundul de pământ, te seacă de nesomn, cască hăuri din care bate vântul, ca-n casa liftului, se holbează la tine în oglinzi, te judecă şi te iartă de mai multe ori pe zi.

Corina a adus, în cartea ei, apărută în îngrijirea editurii Herg Benet din București, iubirea cea mai comună de pe planetă: pe cea unidirecţională.  Un vector, cu o singură săgeată, un laser ce pleacă, în noapte și se pierde la infinit.

când trec unul pe lângă altul, se cheamă c-au făcut sport

„Pentru că fiecare iubire are clipa ei magică și care te va urmări multă vreme. E clipa care însumează tabla înmulțirii, tabelul lui Mendeleev și toate poeziile lumii. Poți să uiți o iubire, gesturi, vorbe, dar nu și clipa în care ți-a atins sufletul. Când toate stelele s-au aliniat, pentru ca tu să fii fericit, iar inima să se deschidă. E clipa iarba-fiarelor, care a spart lacăte grele, și nu o poți converti în nimic ca să uiți. În restul timpului, mănânci, te plimbi, faci sex, dar suma de „trăiește clipa” îți va da pe minus. Cu unu. Cu acea clipă. ”

Înclin să cred că, pentru amorul artei, o iubire împărtăşită la intensitate relativ egală, nu face decât să o anihileze pe prima. Să o moleşească. Ele ajung să se anuleze între ele, să se întoarcă din drum, să se ciocnească, să se scurteze în drumul lor. Când le pui în pagină, două iubiri îndreptate una către cealaltă se topesc într-atât (tot poziționându-se strategic una față de cealaltă) încât devin, amândouă, boante.

Finalul cărţii Corinei Ozon este mai jos, l-am reprodus integral. L-am primit ca pe un mic cadou de la prietena mea cea blondă, o scriitoare de-o tenacitate remarcabilă și o versatilitate tematică și ideatică de mare ținută. L-am citit de multe ori. Și, citindu-l, de fiecare dată îl simt altfel. Are ceva din absolutul rugăciunii Tatăl Nostru.

facă-se voia ta.
facă-se voia ta.

„Vreau să mă vindec complet, să fiu 100% nesimțită și frivolă, și să devin absolut imună. Să merg cu țigara aprinsă acolo unde nu e voie, să mă iubesc pe nepregătite și când am chef, nu în zile programate, de parcă aș lua pastile pentru tonus. Vreau să mă ia cineva de mână și să-mi spună să fugim la un concert cu trupa mea preferată, unde o fi în lume. Să nu fie nicio jenă legată de timp, bani, distanță și vestimentație, pentru că e suficient să fim noi. Vreau să stau tolănită în iarbă cu fața în sus și să privesc norii, doar câteva secunde, apoi să mă ridic în picioare și să vizitez un castel. Nu vreau să urc munți, i-am urcat deja de atâtea ori, încât mi s-ar tăia respirația după primele minute. Vreau ca zonă de relief un deal mai înalt, suficient cât să văd lumea, la fel cum se vede Parisul din Turnul Eiffel. Adică oriunde și oricât de departe și de aproape. Pentru că știu că, orice aș face, am reușit să dresez fluturii. Și, atunci când nu voi ști eu ce să fac, ei vor ști sigur. Sunt vindecată, în curs de cicatrizare. Ceea ce auzi tu acum sunt rănile mele care se închid, în ordinea cronologică inversă. Așa că mai durează puțin. Stai pe lângă mine. Poveștile tale sunt și ale mele și mă ard, am fost un pic în fiecare. Renasc. ”

 

DISTRIBUIȚI
Articolul precedentRomânii din Ontario- Românii din Quebec
Articolul următorAREC-ul a bătut Albania
Mie legitimația de jurnalist mi-a murit de tânără, acum nouăsprezece ani, adormită fiind de parfumul teilor Cotroceniului, flancată de-o cană cu cafea, mașina de scris și îngropată în manuscrise pentru mai multe gazete deodată. Din 1998 locuiesc la Toronto.

NICIUN COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ