Emigrând, nu ne-am cumpărat și nemurirea

8
3713

Comedia umană nu se pierde-n drumul peste ocean, la emigrare. La fel, loviturile vieții ne urmează oriunde am fi, precum gândurile. Scriu și aflu, în timp real, despre moartea soțului unei compatrioate, aici, la Toronto. Mi se strânge inima. Ne vine timpul, fiecăruia. Emigrând, ne-am cumpărat liniștea, curățenia, confortul. Emigrând, nu ne-am cumpărat și nemurirea.

Romanul Terence Bay- O Iubire Imposibilă este deja la poştă, expediat din România. Primul pachet de cărţi va ajunge în vreo săptămână. Vor urma altele şi altele, întru împlinirea poveştii canadiene legănate de siropul de arţar al lui februarie şi de patima paroxistică a verilor, veri mai încinse decât jarul şemineului ascultat, nopţile, doar în doi. Aşa, doar pentru noi.

Scriu cu conştiinciozitate, ca o puştoaică-n sesiune, adesea îmbrăcată-n pijamale, cu cană de cafea după mine şi muzică pe fundalul veiozei- complice. Povestea creşte noaptea, pentru ca seara ce vine, după ce revin de la birou, să se săvârşească într-un capitol nou. Sau un paragraf, fie şi atât.

Mai jos, un fragment, din nou, puternic autobiografic, din primul capitol al cărții ce urmează. O carte ce se scrie chiar acum.

Din nou, un strop autobiografic, pentru că de mult sângele-mi circulă între cuvinte şi trăiri. Undeva, la mijloc, sunt eu, aşa cum mă văd, în fiecare zi, în oglindă. O Eu cu care încă nu m-am obişnuit.

Aşadar.

**

Seară de weekend, într-o aproape vară turată la maximum, cu multe schimbări recente în viaţă, cu o bibliotecă de jur împrejurul meu, în fine aşa cum mi-am imaginat ani în şir. Am cărți pe pereţi, cărţi mai cu seamă în limba română, ele umplu pereţii de sus până jos. Cărţile sunt vechi şi şoptesc în sunete cursive, caligrafice, împletite cu susurul centralei termice, totul într-un pârâu  catifelat ca o coajă de ou.

Pe fotoliu, cu o pernuţă la șale şi picioarele pe otomanul de dinainte, scriu la lumina veiozei şi ascult Chopin.

Da, Chopin, de când n-am mai ascultat Chopin, mă întreb. I like Chopin.

Drumul meu la Terence  Bay, locul despre care am scris fără să fi pășit vreodată acolo, are şanse să devină realitate. Un zbor de trei ore, o maşină  închiriată, un loc pe coastă, cu vederea la Atlantic, loc modest de rămas peste noapte. O săptămâna de vară în care vreau să miros iarba, să mă bată soarele în cap şi să mă bâzâie bondarii în jurul ochelarilor. Aştept să regăsesc faleza copilăriei, faleză Dunării de la Galaţi. Cred că acolo mi-a rămas mintea, cred că de acolo vine chemarea. Mirosul de iarbă arsă şi de apă salcie, împreunate. Minunat. Închid ochii şi visez, visez că sunt deja acolo.

Am vorbit cu nomadul, zilele astea. El, de undeva de pe alt fus orar, mi-a promis că mă duce în vara asta la Terence Bay. Eu nu l-aş crede. Eu merg oricum, el acum nu-i mai departe de Horaţiu, acolo, la mine-n minte ori în suflet. Fiindcă aşa este de când am tăiat, arsă și epuizată, ombilicul de afecţiune karmică și necondiţionată. De atunci, din noiembrie. Şi a mai trecut un veac de atunci.

Sunt pe fotoliu, obosită de atâtea schimbări în jurul meu. E frumos, e atât de frumos, oriunde te uiţi, e frumos. Sunt pe bluetooth la telefon, din când în când, cu oameni frumoşi, fără de vârstă ori de ambiţii deşarte. Bucăţele din visurile mele se împlinesc. Mai am de lucru, nu mult.

Ştiu.

Undeva sus de tot, în fuiorul bleu al serii, un avion zboară cu botul spre Toronto.

În avion, cineva ajunge aici, la Toronto, la mine. Să mă cunoască, în sfârşit.

Gabi vine la Toronto.

Ajunge la opt seara, aşa scrie pe rezervare. Mai am un pic de timp, ia hai să mă pregătesc.

Vine cineva, cineva pe care nu l-am văzut în viaţa mea dare care mi-a devenit confident si prieten. Vine un prieten de taine.  Cineva care a străbătut, mânat de un curaj nebun, ţările Asiei de sud-est, a poposit la temple vechi, a colindat prin jungle, a străbătut pustietăţi inimaginabile şi s-a întors, teafăr, acasă la el, în Europa civilizată. A dat ochii cu mine pe messenger, de la doişpe fuse orare distanţă. Comunicarea a fost întinsă ca de la Pământ la Lună, mai departe pe lumea asta nici că se putea. Şi care vine să mă cunoască, cu toată decenţa, răbdarea şi seninătatea posibile.

Fredonez ceva în oglindă de la baie, mă machiez în timp ce, pe fundal, la radio, aud ştirile. Mă gândesc cum o să fie întâlnirea. Cum o să se uite la mine, dacă este prietenos, dacă o să-i placă aici, pe tărâmul celălalt, aici la mine.

Prind frânturi de ştiri despre o localizare cu greutăţi. Ascult cum se depun eforturi de localizare. Că autoritățile canadiene or să anunţe, imediat ce au noutăţi. Ciulesc urechea, că n-am prins tot, dar parcă era vorba despre un avion.

Mă taie o presimțire, fix la ficat. Las rimelul pe counter la baie si dau aparatul pe 680 News.

Deschid site-urile de ştiri, pe laptop. Îmi tremură mâinile. Tremur toată.

Citesc şi mă prăbuşesc în fotoliu: avionul companiei Black Swan, avionul lui Gabi a fost dat dispărut în urmă cu trei ore. După estimări, deasupra Atlanticului, la intrarea în Labrador sau chiar mai încolo, spre Groenlanda…

Nu mai am puls, nu mai curge sânge-n vene.

(Da, ultima mea carte se scrie acum. Am să mai public fragmente, pe măsură ce-mi pică la mână)

8 COMENTARII

  1. Privind cateva din fotografiile tale, am incercat sa te descriu cu un singur cuvant. Tristete, a fost cel care a primit sufragiile juriului. Dupa fragmentul de mai sus… se pare ca juriul a avut dreptate.
    Cand spui “ultima carte”, te referi la cea mai noua sau…doame fereste, Ultima! ?

  2. Ionel, tristețea este parte a vieții. Ca și fericirea, ca și sănătatea. Bat în lemn, n-am motive de tristețe, altele decât rutina, previzibilul. Au ajuns însă ca visele mele să fie de multe ori mai vii decât viața-mi, fiindcă așa este filmul local, cel în care jucăm aici, cu toții. Scriu continuarea cărții Terence Bay- O Iubire Imposibilă. O carte intr-o altă gamă, poate mai flexibilă și mai plină de contraste decât ce-am scris până acum. Nu este ușor, n-am practica scrisului fluviu. Între timp trăiesc. Mă crezi? 🙂

    • Intr-un fel sau altul fiecare ne purtam propria cruce. Cum ne vad ceilalti…. e o chestiune de unghi si pozitie. Uneori ne bate lumina in ochi, nu?

  3. În toate felurile, dar absolut în toate felurile ne purtăm crucile. Fiecare, cum știm, cum vrem, cum putem. Greșim? Adesea. Nu facem calculele cele mai bune? Posibil. Învățăm? În realitate, foarte rar. Repetăm greșelile?
    Ohohooo, și încă cum. E natura umană în luptă cu ea însăși. Dacă mai bate și lumina în ochi, atunci viața bate cartea.

  4. Hm, cand vine vorba de… Al de sus… nu prea comentez, am mai zis undeva, ne salutam, dar nu ne vorbim! Poate stapanul gradinei zoologice… Master of the pupets…
    Dar asta e un alt subiect!
    Iti astept cartile! Le recomanzi la o cafea tare, expresso? Sau o Savarina?

  5. Frumos . Cuvintele dumneavoastră, curg ca un râu de munte:repede,limpede,jucaus si ghidus. Eu , la Galați, dvs.hat departe,cum să apuc si eu o carte ? Un colt de bibliotecă si-aici, în România.

LĂSAȚI UN MESAJ