România- intensitate, melodicitate, emoție și suspans

0
1914

Sunt în România de duminică, adică de o zi. Nimic neobișnuit, jumătate dintre noi vor ajunge probabil, fie și pentru câteva zile în România, în vara asta, nimic nrobișnuit, zic. Iar când pleci către România e ca și cum te-ai duce să vorbești cu mama copilului cu care tocmai te-ai încăierat și pe care l-ai umplut de respect, eufemistic vorbind. Și nu știi ce te așteaptă: ori te urechește, ori te-nțelege și -ți dă și mingea lui fie-su.

în Cotroceni
în Cotroceni

După aproape două decenii, de cum pun piciorul pe aeroportul românesc, las capul în jos și feresc ochii. Parc-aș vrea să nu mă vadă nimeni. Mi-am adus sufletul la cerșit un soi de iertare, pe-o arteră intens circulată. Nu sunt cu mâna întinsă, ci cu sufletul.

Am un sentiment ciudat de fugă de-acasă, de abandon, de fiecare dată. Da, explicații am, justificări sunt, exemple- cu miile și totuși știu și recunosc, fuga mi-a rămas ca un tatoo la-ncheietura antebrațului. Îl astup cu ceasul, ziua dar îl văd seara, pe pernă.  Iartă-mă, zic și nu știu zice mai mult. Atât m-a dus capul, zic.

ieșirea spre Obor
ieșirea spre Obor

Țin un telefon canadian în palmă până îmi transpiră palma, ca pe un colac prins în larg, zgomotul îmi ascute simțurile, formele nu îmi mai aduc aminte de nimic, an după an. La fel, culorile au alt impact în creierul meu. Cuvintele scrise pe reclame sunt multe și dese, vorbele la radio în mașină sunt tot în românește. Textura bordului mașinii este diferită, oglinda partenerului de trafic îmi zgârie obrazul, de aproape ce e. Cei mai mulți oameni întâlniți sunt mai tineri decât mine. Am început să mă obișnuiesc, recent, cu constatarea asta. Primprejur, planeta a sădit oameni noi iar ei își cresc poveștile lor cu aceeași intensitate, patimă, melodicitate, emoție și suspans cu care ne-am crescut și noi adolescențele.

Mi-am dat întâlnire cu România, fix la o cafea în Centru Vechi, direct de la aeroport, vă jur. Mă-ntreb cât eram de dorită. O terasă, pe una dintre străduțele înguste, încă neînțesată de lume ținând cont că era soarele sus pe cer și, vorba lui Bogdan, lumea e la mare. Tricouri albe și negre, franjurate, pe sub care se vedeau sumedenie de sutiene și burice, la fete. Încălțări Converse la băieți. Soldați americani din trupele NATO la masa de alături, primii mici și prima cafea cu frișcă, abia spălată pe mâini de zborul neobișnuit de scurt și de confortabil (12 ore Toronto-Schipol-București, escala de doar 2,5 ore) ținând cont de faptul c-am fost singură pe toată bancheta la ambele zboruri încoace. Știți cât de prețios este teritoriul personal într-un avion de cursă lungă, așadar, da, mulțam încă o dată  agenției Teo Travel din Montreal  pentru locurile la geam.

Un București cu mașini una lângă alta, una peste alta, într-o încolăceală de străzi, de semne de circulație, de oameni la volan, de ciupit intersecțiile la mustață, de priviri teritoriale pe șosea, de căldură, aer condiționat, de vorbe. Am fumat Kent de-ăla alb, n-am rezistat.

Pentru mine, o escală scurtă la București și apoi drum de luni către locul, vatra, lumea, viața unde se odihnește acum mama mea, în comuna Ianca din județul Brăila. Aici la Ianca (spun aici pentru că scriu din Ianca, de pe conecția incredibil de rapidă la internet a tatălui meu) sunt câteva generații de rude de-ale mele din partea tatei și aici au decis ai mei să încheie, împreună, călătoria, după 55 de ani de căsătorie. Sunt mai mulți dintr-ai mei acolo, la cimitir, decât în viață. Sau pe cei în viață, tineri și foarte-foarte tineri, eu nu-i mai cunosc. Comuna Ianca poartă sângele meu iar eu am sângele sărat ca praful de pe mai toate islazurile Bărăganului.

România vorbește și anul acesta cu mine. Numai că anul acesta, la emoția sunetelor s-a adăugat emoția mare a mărturisirilor dinlăuntrul meu și al lui.

Se anunță un binemeritat, conștient, senin, seren ca un photoshopde-al lui Poptămaș, moment personal de closure, moment de încheiere de capitol în viețile a doi oameni care chiar au cunoscut fericirea. Unul, acum în România, celălalt- eu mai exact, în Canada.

Doi oameni care au desenat, decupat, lipit pe inimi, promis, trăit, împărțit, simțit până la ultima sinapsă, fericirea.

Doi oameni care n-au putut să-și veșnicească fericirea dar, oare, a putut careva, vreodată, veșnici fericirea?

În palmă simt zbaterile aripilor de vrabie.

În ochi am stele, în minte, miez de nucă, în suflet- imponderabilitate.

DISTRIBUIȚI
Articolul precedentDe sâmbătă- în România
Articolul următorRomania- Starea de N-ai ce-i face
Mie legitimația de jurnalist mi-a murit de tânără, acum nouăsprezece ani, adormită fiind de parfumul teilor Cotroceniului, flancată de-o cană cu cafea, mașina de scris și îngropată în manuscrise pentru mai multe gazete deodată. Din 1998 locuiesc la Toronto.

NICIUN COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ