Lasă-mă

0
1269

Pe tine, divinitate atotputernică, zugrăvită pe pereţii bisericilor în straie lungi, bej-cafenii, cu aură în jurul creştetului, nu te-am chemat şi nu te invoc fiindcă ți-aș cere ceva.
Continui monologul: eu nu cred că tu te preumbli în straie din cânepă, lungi, cu puzderie de falduri. Avem linie directă de comunicare, nicio biserica nu creşte între noi, tu nu vezi? Spune-mi te rog dacă greşesc cumva, sau dacă e doar părerea mea, așa, în avangarda vremurilor.

andy6

Mai cred că semăn un pic cu tine. Sufletul meu, fir-ar el să fie, este o frântură dintr-al tău. Iar sufletele n-au gen, n-au timp şi n-au chip. Și-s totuna. N-au, bietele de ele, nici memorie şi nici repere, ce spun eu.
Aşadar, nu te grăbi a-mi promite, ori a-mi da ceva.
Te rog nu-mi da, ci lasă-mă.

Lasă-mă să cunosc sufocarea lentă, atunci când nu mai este nimic verde în jurul meu: nici în preajmă şi nici în câmpul meu vizual. Să simt, ca să pot fugi la timp. Fă-mă să desluşesc ce mă leagă, atât de fin, de lumea vegetală.

Lasă-mă, cum ziceam.

Lasă-mă să pipăi toată arsura iubirii topite pe umărul stâng al inimii. Vreau să cunosc şi mai multă ploaie-n creştet. Și mai multă muţenie la telefon.

Și mai mult drum.

Poate mă prind, într-un final, care-i treaba cu viaţă, că-n esenţă asta caut.

Lasă-mă să aflu cât mai mult ce-i dincolo de cortină. Nu mă duce cu povestea, nu-mi repeta, iluzoriu, an după an, desfătări culinare pantagruelice, panglici rotindu-și satinul din cer şi sezoane sofisticat chemate, în secvenţe şi desfășurări cu final banal de previzibil.
Deznoadă-mi, Tu, năframa ce-mi leagă ochii şi lasă-mă să-mi ştiu, dinainte, calea, aşa cum îmi ştiu trecutul.

Lasă-mă să-mi pun tot timpul ce-i al meu, într-o traistă de unde să scot zilele, una câte una. Zile pe care să le trăiesc, nu să le cheltui.

Am trăit puţin, am muncit mult şi, orişicâtă satisfacţie aş fi avut din muncă până acum, simt, aşa, cum muşc din mine şi încă nu-mi recunosc gustul. Nu mă ştiu, nu ştiu limpede cine-i cea din jurul sufletului meu. Lasă-mă să aflu.
Vreau să fug de tine, ce n-aş da de m-ai lăsa, preţ de-o zi măcar, izbăvită de furtuni, dincolo de cerurile tale.

Vreau să aflu privirile greşiţilor mei.

Vreau să surp cărarea spre lacul greşelilor mele. Vreau răspunsurile lor, ale semenilor mei, cei ale căror nume mi-au rămas tatuate pe încheieturile gândurilor şi-mi umplu pomii, primăvara, cu ciorchini de flori albe, oftate.
Vreau să ştiu de ce. Am dreptul ăsta să știu de ce. De ce, mie.
Vreau să mai ştiu câţi copii am, în realitate, nu câţi am crescut ci câţi am, aşa, daţi de soartă.
Vreau s-apuc ziua de azi.
Mai vreau ore de-ale mele cu mine, eu- împrejmuită de verde închis, învelită cu tăcerea copacilor din rărunchii unei păduri. Vreau să tac, s-aud cum curge timpul.
Vreau să aflu cum fiecare dintre noi se va fi vindecat singur, de tot şi de toate, aşa cum prevestesc vracii nebuni ai vremii mele.

Să aflu cum drumul, mereu, doare.

Să spun cuvinte tot mai puţine, să înţeleg tot mai mult.
Să mor într-o dimineaţă şi să mă nasc la loc, spre seară, să împăturesc pojghiţa visului ce mă ţine în priză, să-mi admit consternarea faţă de needucatul secol XXI.

Să fac baie-n sărătura caldă a sudului.

Să înţeleg rostul hranei în ochii creveţilor înnăbuşiţi din farfurie.

Să răsucesc acceleraţia unui motor nervos, pe-un pod, răcnind viața cât mă țin plămânii, sorbind răsăritul prin toți porii, într-o dimineață rece de octombrie.

Să dorm, cuibărită în gândul gândului meu.

Să cer chelnerului un pahar de apă de banchiză, apă plată cu lămâie. Să-mi văd rotulele julite, pe amândouă, aşa, cu pielicele fine aninând, roz şi uşor însângerate, ca-n copilăria alergată dintre blocurile Galațiului. Să mă usture pielea de sub genunchi de-atâta îngenuncheat, spre a-nţelege rostul meu şi rostul lumii.
Lasă-mă să învăţ a râde.

Am un înger de-o vreme, plutindu-mi roată şi iaca, cu ochii după el, n-am să mă-nvrednicesc să adulmec mirosul de zăpadă al iernii ce va să se-apropie. În scurt timp va-ncepe a ninge. Şi spune-mi tu, Tu, sau Doamne, sau care ti-o fi ție numele în fapt, cum am să deosebesc atunci îngerul meu, de fulgii în potop mut, cum oare.
Ţi-am spus, aşadar, că nu-ţi cer.
Doar lasă-mă.

(foto: Farkas, all over. Mulțam ție)

 

NICIUN COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ