“Să aibă și săracii câte ceva…”

0
429
OLYMPUS DIGITAL CAMERA
Citesc Însemnările Unui Amator De Artă, eseuri semnate de Krikor Zambaccian (1889-1962), renumit colecționar de artă din perioada interbelică, bun prieten cu marii artiști ai vremii (Pallady, Luchian, Tătărăscu, Ciucurencu, Petrașcu, etc.) și care, în 1947 a donat (un fel de-a spune, a fost forma elegantă de a vorbi despre o confiscare grosolană, petrecută în anii timpurii ai tranziției către comunism-n.a.) o impresionantă colecție de tablouri și obiecte de artă, statului român, cu condiția ca obiectele să rămână în clădirea proprietate a colecționarului, iar imobilul să fie transformat într-un muzeu.

Este actualul Muzeu de Artă Zambaccian.

Aflu din volumul tipărit în 1957 câteva dintre obiceiurile boeme, altele mai puțin boeme, năravurile, ticurile verbale ori tabieturile artiștilor plastici români, cei mai mulți cu studii solide de artă în Franța ori Italia. Și cine ar fi în măsură să judece un artist, în fond?

Zambaccian povestește despre cum se tranzacționau tablourile, cât valorau Grigoreștii și cum puteau fi ei procurați, la fel de putin ortodox ca și astăzi. Cum maestrul Grigorescu picta Care cu Boi pe bandă și, pe cele care nu erau dintre cele mai reușite, le înrăma și le vindea celor cu mai puțină dare de mână :” să aibă și săracii câte ceva…”, zicea. 
Cum artiștii nu se dădeau îndărăt să se defăimeze public, mânați fiind de vanități de oțel, cum cumpărătorii de artă (o piața selectă, discretă și tenace) așteptau ani în șir pentru ca mai-știu-eu-care tablou să iasă la vânzare, cum își vizitau unii altora colecțiile în timpul zilei și, mai mult decât toate, cronicile plastice semnate de Zambaccian. Ele sunt de un rafinament desăvârșit. 
Arta de a descrie, în două pagini de carte, un tablou (multe dintre ele nu au fotografii, așa că doar mi le inchipui) este aș spune, perfectă. Mi-a fost străină până acum și mă bucur că am descoperit critica de artă româneasca prin ochii unor adevărați cunoscători.

NICIUN COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ