Viața-i ca parcarea

0
805
foto:generalstripping Texas

Viața-i ca parcarea.

Cauți în fiecare zi, instinctiv, cu o disperare motivată sau nu, un loc bun să parchezi. Un loc suficient de lat cât să nu-ți boțești vanitatea. Te uiți în dreapta, te uiți în stânga să n-ai hârburi care te pot atinge, din neatenție, cu portiera, ori vreun truck care să-ți șteargă aripa, când dă cu spatele. Te păzești și tu, ca să nu plătești mai încolo.

Cauți un loc. Un loc cât mai aproape de intrare. De intrarea Undeva: la serviciu, în carieră, în familie, în iubire, în destin, aproape doar să fie. Să fie aproape, să-l poți parcurge din doi pași.

cbc.ca
foto: cbc.ca

Și nu-l găsești. Mai dai o dată, roată. Și încă o dată. Te uiți dreapta- stânga, scanezi tot. Ori au fost alții mai harnici, ori mai iuți de picior, cert este că, la oră de vârf, într-o lume super ocupată, super stresată, acolo unde se dă ceva, locurile în parcare sunt ocupate.

La job: care vine dis-de-dimineață, prinde loc mai aproape de intrare. Mare scofală să fii aproape de ușă, gândesc, mai ales că te duci la muncă dar, în fine, poate sunt eu defectă. Și cum nu ajungi printre primii, parchezi unde-a-nțărcat bălaia sau, mai exact, la capătul pământului. Ești ultimul pe rând, de la tine încolo doar spații libere care-i așteaptă pe alții. Ești la capătul rândului, cobori rapid și, nu înțelegi de ce, dar tare ai vrea să-i vezi pe alții venind după tine și căutând cu aceeași fervoare. La fel e și-n carieră: dai roată, îți cauți locul, iar îți cauți locul, te oftici, te repliezi, o iei de la capăt, tot viață se cheamă.

Cauți un loc de parcare și în viață, ori în familie, tot cam la fel. Holbezi ochii prin ochelari, prin parbriz, la vânătoare de poziție, din zori în noapte. Pleacă unul, te bagi (sau chiar semnalizezi și aștepți ca respectivul să plece), ca nu cumva să-i rămână locul, cald- gata, altcuiva.

Întotdeauna locurile apreciate drept bune sunt luate primele, e regulă. Mie încă nu mi-e limpede ce e acela un loc bun de parcare, dar în fine. E normal.

foto: blog.allstate.com
foto: blog.allstate.com

Mai greu e cu plecatul cuiva, gata să elibereze un loc. C-aștepți să vezi stopurile roșii, luminile albe de marșarier și, nici vorbă: omul a urcat iar acum vorbește la telefon. Vorbește la telefon, în timp ce tu aștepți ca prostul ca el să plece. Știu, e nedrept.

Pleci tu. Cauți alt loc și-l găsești, dacă ai destul talent, destulă răbdare, nu te pripești, nu te enervezi și ai mintea la cap. Niciodată nu te enervezi pentru un loc de parcare: posibil ca destinul să-l fi desemnat altcuiva, orișicât ai fi așteptat tu la rând. Fii înțelept, parcarea e mare, spune un  proverb.

foto: insurancehotline.com
foto: insurancehotline.com

În parcare, de toate felurile: care cu stikere răcnind originea ori orientarea, cu parbriz fumuriu- ascunzând secrete romantice, ori de cartel, cu două portiere- semn că nu se-ncumetă nimeni să crească copiii altuia la vremurile astea, cu zgaibe de la pietrele aruncate de cauciucuri pe autostradă. Cu bara de protecție îndoită de-astă iarnă, semn că durerile nu se uită ușor și nu trec dacă nu pui mâna să le repari. Cu aerul condiționat stricat, semn de adaptare, în fond. Mai vechi, mai noi, sau chiar nou-nouțe. Cu cauciucuri prevăzătoare, de iarnă. În oraș, e drept. Cu cadrul de skiuri atașat din septembrie pe capotă, să se vadă cine poate. Pe praful ăsta. Cu suportul de biciclete uitat din iulie, să se vadă cine face sport și, mai ales, câți sunt sub același acoperiș.

Despre câți sunt sub același acoperiș, afli doar scrutând parbrizele din spate. Acolo vezi desene caraghioase cu mame, tați, copii, căței, pisici, canari, peștișori, toți aliniați în grafice nostime și care justifică de ce clanul și-a cumpărat un minivan, în esență.

Family-Stickers-For-Cars-09

Mai sunt cruciulițele la oglindă, de nelipsit în zonele preponderent creștine, însemnele shiite, budha, peștele creștin lângă plăcuța de înmatriculare, 8 în numerele de înmantriculare ale asiaticilor  și, să nu uit, culorile. Din economie, din lipsă de imaginație sau pur și simplu pentru a se potrivi societății nord-americane și așa îmbrăcată toată-n alb, negru, gri și blugi, partenerii de șosea conduc albe, gri, negre, iar albe, iar gri sau iar negre. Permis vișiniul, la doamne. Atât.

Viața toată e o parcare. Doar la asfințit, atunci când ce-a fost de luat- s-a luat, ce-a fost de cules- s-a cules, ce-a fost de vânat- s-a vânat, ei bine, atunci parcarea are locuri multe, tot mai multe, toate locurile sunt, în fapt, libere.

Te uiți la ceas: doamne, câți ani au trecut căutând un loc în parcare.

Noaptea, parcarea este toată a ta, dacă o vrei.

Noaptea, însă, dormi și tu.

Mâine o iei de la capăt.

 

 

NICIUN COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ