Crăciunul- clipa când am scuturat anii din păr, de pe umeri, din mintea noastră
26 decembrie 2015
2015- Bilanț de Foaie, prin ochii mei (II)
30 decembrie 2015
Show all

2015- Bilanț de Foaie, prin ochii mei (I)

Photo: hsb.nfsb.qc.ca

Să nu pierd ocazia să scriu bilanțul lui 2015, așadar. Simt presiunea lui 30 decembrie, ca în fiecare an, o simt ca pe așteptarea în stradă, la umbra unui zgârie-nori din downtown. E grea și plină de scadențe umbra anului pe umerii mei și probabil că nu sunt singura care simt asta.

In 2015 nu am văzut pe nimeni cumpărând ori ținând în mână un ziar, cu excepția celor ce se îmbarcau în avioane. In 2015 am dat un pas înapoi și am cercetat cu mai mare atenție mediul românesc din jurul meu de aici, din Canada.

În 2015 ne-a crescut indubitabil prezența online și aici, în zona poveștilor și la bariera cu fantasticul, suntem extrem de prolifici, buni, talentați și tenace. Surprizele plăcute se țin lanț și certifică faptul că structural suntem buni, de calitate și talentați, luați individual.

În viața reală lucrurile au stagnat. Businessurile românești sunt pe mai departe îndeletniciri colaterale, după orele de program iar antreprenoriatul n-a făcut niciun pas înainte. O fi făcut, eu n-am aflat nimic. Mi se pare mie sau, per total, motivațiile celor recent veniți în zona Toronto sunt mai potolite iar aspirațiile acestora, mai blânde decât ale celor cu vechime mare. În esență cei noi parcă își caută viață cu substanță, cu adevăr și nu mai fac din ipoteca la o casă, un scop în sine, ca cei din generația noastră. N-am mai văzut ascuțimea ambițiilor generației de sosiți în anii 90, n-am mai văzut bătălia pentru mărimea amprentei la sol a proprietății, n-am mai văzut competiția pe față la numărul de zero-uri din statul de plată.Nu știu dacă e bine sau e rău, este doar altfel.

Aparțin unei cohorte venită în Canada să-mpartă lumea în două: jumătate a noastră și restul a cui o mai vrea. Noii veniți sunt aici să se împrietenească, să socializeze și, da, da, chiar să trăiască normal, fără presiunile la care ne-am supus noi, cu bună știință. Noi parcă aveam ceva- cuiva de demonstrat.

Ei, nu. Sunt eterici, sunt structural buni, sunt parcă de aici, dintotdeauna. Ei nu trec prin furcile caudine ale transformărilor de fond, ca noi. Explicația, cred eu, vine de la nivelul așteptărilor, de la expunerea la mediul românesc tot mai occidentalizat. De la obișnuința cu facilitățile care pentru noi, la vremea noastră, erau minunile lumii. Decalajul pe care generația mea l-a avut de surmontat se traduce astăzi în ipoteci sinistru de mari, cu angajamente sinistru de lungi.

Am promis c-am să scriu și despre ACASĂ, gazeta care a fost cândva a mea și care apare la Toronto. Am dreptul. În 2015 am constatat cu mâhnire că gazeta pornită din mintea și mâinile mele și ale lui Bogdan,  în urmă cu nouă ani scrisă cu grijă și cu mesaj, de la prima la ultima pagină și preluată în condiții îndoielnice  și haiducești, să spun, de către actuala echipă, este slabă, tot mai slabă, e de nerăsfoit. Ce-ați făcut, măi, din ACASĂ?Gazeta ACASĂ miroase greu a șmen, aservire și poartă untură pe la balamale, mai bine o închideți de tot.

Zig-Zag-ul din Montreal cere și el să depășească clișeele paginației anilor 90 și să devină mai aerisit. Să segregheze cumva militantismul românesc-canadian de cel de obârșie. Alte gazete nu mi-au mai căzut recent, în mână. Agenda Românească am s-o răsfoiesc în ianuarie, la fel Faptul Divers. Observatorul lui nea Puiu Popescu rămâne constant și egal cu el însuși, este un buffer de simțăminte pentru o generație anume, cu valorile și reperele ei.  Cum un flyer cu anunțuri comunitare nu se numește gazetă, asupra subiectului voi reveni, probabil.

Puține activități culturale în 2015. Spun culturale și amintesc de trecerea pasageră a unor actori parcați pe la Centrul Japonez, noul hub românesc din area GTA, apoi a lui Dan Puric, Radu Moraru, Grigore Cartianu- Laurențiu Ciocăzanu-Ovidiu-Popica, veniți din România să ne cunoască aici, acasă la noi. O surpriză plăcută, la finele anului, imigrarea la Toronto a compozitorului-pianist Teo Milea.

Câteva întâmpări românești, promoționate ca evenimente, au marcat zilele importante de peste an dar și aici se simte rutina. Organizările au câștigat în calitate, e drept. Banquet Hall-urile s-au umplut de români veniți să danseze pentru o seară iar feedback-urile au fost fără excepție, pozitive. Rămâne în top și în anul 2015, Balul AREC, cel care a consolidat, în ani, ideile de carieră profesională și mai ales de ținută etică.

Anul care se încheie nu aduce schimbări în inter-relaționarea  de zi cu zi. Rămân de actualitate doza de inexplicabilă timorare etnică, a celor cu vechime și discreția contagioasă a celor stabiliți de decenii, în Canada. Simt fractura între cohortele de imigranți români, cu o tot mai mare intensitate. Pe termen lung acesta poate fi un impediment social major.

Întrebați individual, românii și-ar dori să știe că, undeva acolo există un nucleu de criză, o cămașă de protecție, un buffer nostalgic și emoțional. Nu au însă determinarea să construiască nimic.

Ideile vin des și trăiesc puțin, agregarea etnică este deficitară. Singurele locuri cu prezență românească la Toronto, aglomerate veșnic, sunt cabinetele medicale ale doctorilor români și, de vreun deceniu, bisericile. Mai puțin cabinetele dentiștilor, date fiind planurile medicale îndividuale, tot mai slabe și mai firave, ocazional alimentările- puncte de referință.

În sumar, acum, la și-un sfert în secolul XXI: mă-ntreb dacă suntem eșalonul reprezentativ al diasporei, nu numai profesional dar și din punct de vedere al agregării etnice. Mă-ntreb.

(va urma)

Ti-a placut articolul?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *