Asociaţia Inginerilor Români din Canada- într-o fină şi interesantă metamorfoză

0
982

Soare, pace, discrete şi lente alunecări de plăci tectonice, naturale de altfel. Cam acestea definesc platforma etnică românească din Canada anglo-saxonă ori francofonă, a sezonului.

Copiii- crescuţi. Starea civilă- clarificată, orişicât. Nepoţii- pe ici pe colo. Ambiţiile de carieră- astea s-au îngălbenit ca ziaru-n geam la bunicii mei din Ianca.

Mai nou, trăim. Nu mai ardem s-atingem cu arătătorul plafonul de sticlă, comun oricărei societăţi adoptive.

Ultimele săptămâni am consemnat o abundenţă de evenimente intraetnice, cu precădere în ariile Toronto (include aici Triunghiul de Aur) şi Montreal. În area Toronto, două s-au făptuit în chiar sâmbăta trecută: Picnicul AREC- la Stouffville şi Târgul de Carte- Spadina Theatre, downtown Toronto.

AREC (Asociaţia Inginerilor Români din Canada) bifează peste un deceniu de neîntreruptă activitate. Asociaţia rămâne entitatea- etalon de agregare românească, nu neapărat profesională  cât, mai degrabă, ca abordare şi atitudine. Liderul asociaţiei, Daniel Cheoreanu a preluat ştafeta de la echipa de aur George Oprea-Corneliu Chişu şi adună alături o mâna de ingineri români verticali şi de incontestabilă onoare.

Pentru cei câţiva outsideri timizi,cei ce nu s-au îndemnat încă să socializeze cu veteranii imigrării politehniste, numele asociaţiei  pare să continue să sune intimidant.

Poate ar fi timpul ca inginerii români ce nu s-au decis dacă este, sau nu, locul lor ca şi membri ai asociaţiei, să lase sfiala la o parte şi să se alăture întâlnirilor de grup. Asta până nu le va fi prea târziu să facă joncţiunea cu spiritul deschis şi deja cristalizat al membrilor asociaţiei. Va veni o vreme când le va fi târziu. Să nu piardă momentul, zic eu.

Imaginea academică şi profesională, ambele perpetuate de către AREC în peste un deceniu sunt, cred eu, motorul prezervării omogenităţii de grup. Mai cred că AREC, în formula de astăzi, fără sânge proaspăt introdus treptat, poate uşor contacta imunodeficienţă şi face implozie, eventual.  Îşi poate disipa energia.

Dacă AREC vrea să-şi menţină, în timp, obiectivele din statut, atunci trebuie să-şi pregătească echipa de mâine: absolvenţi de studii tehnice, şcoliţi la universităţi canadiene, tineri de origine română.

Această ar fi o cale. Mai mult, tinerii români de formaţie tehnică ar trebui încurajaţi să îşi menţină prezenţa în organizaţie, la diferitele ei întruniri, pentru a putea prelua, natural, ştafeta, când vine vremea. Trei generații activ implicate ar asigura, în mod fericit, continuitatea.

Cealaltă cale, în proiecţia mea pe termen mediu şi lung: asociaţia se poate transforma, cu membrii de azi, în acel Rotary Club românesc. Ar fi primul club exclusivist românesc din America de Nord, după ştiinţa mea. Un club început pe tărâm profesional, evoluat într-o formaţiune mai diversă ca şi arii de activitate, cu acelaşi obiectiv al menţinerii prestigiului românesc în zonă.

Am studiat audienţa la picnicul din 16 iunie, la Stouffville.

Dinamica zilei mi-a dat tot mai mult semnalul că agregarea evoluează către Club, că acesta este drumul pe care evoluează asociaţia împreună cu  membrii ei. Eu cred că acest proces a venit absolut natural, așa a venit el.

Am parcurs programul ultiului picnic organizat de AREC. Am observat repetitivitatea, an după an, a aceluiaşi tip de activităţi.

Este bine, este bine așa. N-a lipsit nimic din ceea ce așteptam, după ani de participare. Organizatorii au satisfăcut câmpul de aşteptare al audienţei. Este un lucru foarte sănătos, spun eu, asigurarea unei degajate, destinse perenităţi. Este o rutină sănătoasă şi necesară, într-o lume volatilă de jur-împrejur.

Cu consecvenţă în aceeaşi direcţie, la care adaugă doza anuală de nostalgie, AREC poate evolua, în câţiva ani, în Club de elită intracomunitar.

Este fină şi interesantă această metamorfoză, de la întrajutorare inginerească, la atmosfera de club privat.

AREC – un Rotary Club ce poate rămâne activ până la finele poveştilor noastre. În amintirea anilor entuziaşti, de politehnişti visători, cu mâneci suflecate precum brigadierii anilor ‘50, doar că împingând valizele la cala avionului…

**

Despre prima ediţie a Târgului de carte românească de la Toronto, în materialul următor.

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here