România- dansând cu lupii
11 august 2016
La Câmpul Românesc- Hamilton, 20 august, 2016
21 august 2016
Show all

Autobiografie

Mă cheamă Magda și mă țin strâns de o balustradă. Pășesc, ca pe cuie, pe puntea sfâșiată de păcate a unor semeni de-ai mei. Admit că, la descurajare, am strivit câțiva fluturi de noapte. Și un fluture din suflet, din descumpănire și nu din nepăsare. Mai sunt, oare.

Am părăsit recent Muzeul Relelor Lumii, am încă biletul de intrare în buzunar și mă frige  tare. În iubire mă comport atipic pentru o Vărsătoare. Nu sunt calculată. Ard, cer și dau, până la epuizare. Tăciunii aprinși îmi luminează nopțile, îmi încing zilele, mă ard cu anii, din gânduri îmi răsare soarele. Uit ușor cum trece ziua, niciodată nu uit starea. Dispar din iubire doar atunci când chiar nu se mai poate. Când am făcut tot ce se cade și socoate. Mă consum din iubire? La naiba, cine nu arde. Tu nu arzi, ce zici tu.

Hainele mele pleacă alandala din dulapuri, multe rămân cuminți pe rafturi. Timpul trece atât de repede, ele revin în modă, iar eu constat c-au îmbătrânit și păpușile mele înaintea mea.

Cumpăr destul cât să am remușcări, le cresc multora cota la vânzări. Am, de exemplu, un telefon nou, mai subțire și mai fin decât precedentul. O bijuterie, un chin pentru mine cu atâtea funcții și aplicații care merg în background de-a-np(…)lea. Complex, în esență.

Nici la telefonul ăsta nou nu vorbesc mult, mai degrabă ascult. Prefer să scriu, să primesc mesaje. Găsesc că așa economisesc energia și timpul altuia, e alegerea mea. E o formă de respect, subscriu, corect.

Telefonul meu folosește la orice altceva, la citit, jucat, cumpărat, găsit adrese, postat, dat like-uri și share-uri, schimbat mesaje, alarma de dimineață, calendar, lanternă, mai rar ca telefon. Și atunci, doar prin bluetooth, să am libertate de mișcare. Tot mai rar, la telefon. Oi fi numai eu, așa.

Am câștigat, pierdut și învățat, în vara asta. Am pierdut un om mult drag, un om de-o viață adăpat la răscruci de drumuri. Am câștigat, după un plâns bun, calea liberă către restul lumii.

Am publicat o carte aromată ca o cafea, tăioasă ca un pumnal. Un pumnal spălat cu apă de canal, o scriitură de-mi taie și mie respirația. Mă citesc rar și cu ochi critic. Ea, cartea a fost mai tare decât mine. Am slăbit, lucrând la ea.

Iar dacă vrei să citești cartea mea, o găsești chiar Aici.

Lucrez, acum, la următoarea incursiune în peșterile sufletului, chinuitoare și tăgăduitoare la vârstele bilanțurilor intermediare. Și, ca un motor turat, mă consumă.

Sunt prietenoasă din fire și veșnic încântată de măreția vieții, sub toate formele ei. Incurabil, optimistă. Curiozitatea mă-mpinge să aflu povestea ta, fie și să nu-ți știu numele, ori să nu te fi văzut vreodată. E o sete continuă de povești de vieți, colo, adânc, în mine. Iar ele, poveștile, bunele de ele, vin și vin. Și vin la mine. Eu le coc, le scriu și vi le dau înapoi.

Scriu seara, când vin de la birou. Iar in orele de scris mi se topește sângele și, invariabil, mi se-mbracă în pijamale de jerseu. Abia atunci redevin eu. Se domolește patima de peste zi, se adună, cald, literele, în lumina veiozei și îmi cântă, după chef, un playlist cu Sia sau EuropaFM. Zâmbesc când primesc flori, pactul meu cu conveniențele rămâne tare limitat. Militez împotriva tăierii florilor de orice fel.

Vine doamna toamnă, simt cum își tot leagănă fustele prin curtea mea. Dimineața, îmi pun machiajul la oglinda din baie, cu luminile aprinse. Pânze fine de păianjen leagă, afară, șezlongurile multicolore, rămase împrăștiate, de la ultimul party pe patio. Pe masa de sticlă s-a lipit o pulbere fină, ca un colb, de nefolosită. E încă soare, e cald iar eu petrec tot mai mult timp în casă. Cheful de panseluțe, petunii și mușcate s-a topit, părul din curte este, ciudat, crăpat pe lung, cred c-a fost trăznit în vreo noapte cu ploaie dezlănțuită.

Am rămas o timidă. Orice-aș face, orice-aș spune, vrabia din piept mă trădează. O visătoare cu vorbe letale, paradoxal ancorată ca odgonul de vapor în fiecare fibră a societății, lumii, vieții căreia îi sunt contemporană. Scriu despre mine fiindcă știu că vreți să știți despre mine acum, înaintea toamnei de jar ce s-a înființat la poartă. E și la voi la poartă, aruncați o privire, e acolo.

Ce urmează: o toamnă de scris poveștile voastre. O toamnă numai bună pentru iubit iubirile din noi. Pentru trăit.

Hait, se-ntunecă tot mai devreme, ce să fie asta oare.

Ti-a placut articolul?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *