14 septembrie 2016

Password în intranetul româno-canadian

Vorbesc mai puţin. Citesc mai mult. Informaţia vine, trece prin mine şi se depozitează fix în spatele creierului mic, acolo unde îndeobşte țin sertarele cu instincte şi apucături de peşteră. Ascult mai mult, văd şi mai mult. Tăcerea uriaşă, înţeleaptă de să n-o mai recunosc, ce se cască din mine, iese în întâmpinarea altor tăceri, ale semenilor mei, strecurate şi ele pe aleile dintre case. Tăcerile vin din învățături ce ni se varsă cu toptanul, nu ţin cont de vârstă, limbă ori credinţă și-și potrivesc culcușul în asfințituri albastre și timpurii, de prag de toamnă. Tăcerile se preling, alimentate şi luminate de ecrane dreptunghiulare, aproape indigo, pe aleile îndeobşte pustii, atunci când maşinile se duc deja la culcare. Citim și tăcem, tot mai tare. Yep, și eu și tu. Trăind aici, între oceane, îndeajuns de multă vreme, teoretic ar fi trebuit să se fi încheiat cursul de Arta Conversaţiei intraetnice. Mă […]
16 septembrie 2016

Pactul cu trecutul

Faci pact cu trecutul, abia atunci când şi ultima îmbucătură de inimă este mestecată pe îndelete, după care bei o cană cu apă rece. Când ultima pastă de dinţi, cumpărată împreună cu celălalt, ajunge la reciclabile şi, de acolo, în maşina de gunoi din stradă. Faci pace cu trecutul atunci când nu mai recunoşti păianjenii din colţul ferestrei, zorind toamnele prin jurul zgribulit al casei. Atunci când schimbi mătura. Când nu-i mai cauți, cu o chii închiși, perna, alături. Atunci când schimbi mobila prin casă, când suceşti perdelele dintr-o cameră într-alta, când schimbi culorile de atmosferă, când schimbi până şi mirosul de scorţişoară din casă, cu unul de măr sau, după plac, de lămâie. Faci pace cu trecutul atunci când nu-ţi mai cade inima în stomac dacă, accidental, deschizi emailuri cu poze de-ale sufletului- rană încă vie-n tine. Când din tot conturul îţi mai aminteşti ochii aceia  privindu-te, în minte, nu […]
26 septembrie 2016

De o mie de ori, ce trebuie şi o dată- ce vreau

Diaspora din Canada deține monopolul: este cea mai omogenă diasporă română din lume, ca plajă de vârstă, preocupări şi confort al vieţii. Avem cei mai mulţi dintre saci, urcați deja prin căruțe, iar căruțele ne sunt la adăpost: vorbim limba locală, am încheiat alianțe, am încheiat cumpărăturile esenţiale imigrantului.  Plătim rate, avem bonitate spun statisticile. Nicio problemă, ba dimpotrivă. Ai noștri vin, încă, în vizită, cu viză în pașaport. Și asta chiar că e de neînțeles. Omogenitatea noastră de vârstă, sociologic vorbind, este interesantă, date fiind condițiile specifice în care imigrația românească către Canada s-a desfășurat (înaintea intrării României în Uniunea Europeană, Canada era una dintre prea puținele destinații către care se putea pleca din țară, în condiții legale. Canada a absorbit un val semnificativ de tineri români cu studii- n.a.). Memoria care contează, cea a ultimei jumătăţi de secol românesc, cea cu întunericul, speranţele, sărăcia şi voioşia-i decurcăreață, a ajuns, cu poveştile noastre cu tot, aici, în Canada. Aici au ajuns […]
28 septembrie 2016

Lasă-mă

Pe tine, divinitate atotputernică, zugrăvită pe pereţii bisericilor în straie lungi, bej-cafenii, cu aură în jurul creştetului, nu te-am chemat şi nu te invoc fiindcă ți-aș cere ceva. Continui monologul: eu nu cred că tu te preumbli în straie din cânepă, lungi, cu puzderie de falduri. Avem linie directă de comunicare, nicio biserica nu creşte între noi, tu nu vezi? Spune-mi te rog dacă greşesc cumva, sau dacă e doar părerea mea, așa, în avangarda vremurilor. Mai cred că semăn un pic cu tine. Sufletul meu, fir-ar el să fie, este o frântură dintr-al tău. Iar sufletele n-au gen, n-au timp şi n-au chip. Și-s totuna. N-au, bietele de ele, nici memorie şi nici repere, ce spun eu. Aşadar, nu te grăbi a-mi promite, ori a-mi da ceva. Te rog nu-mi da, ci lasă-mă. Lasă-mă să cunosc sufocarea lentă, atunci când nu mai este nimic verde în jurul meu: nici în preajmă şi nici […]