Cu barca, pe lacul de unghii
29 iunie 2016
Singur- Sau viața în High Definition
4 iulie 2016
Show all

Canada- acesta este weekendul nostru!

Facem față multor ierni de coșmar, adesea monstruoase. Ieșim sleiți de puteri, în primăvară.

Tăcem, mușcându-ne buzele atunci când drumul dinainte e blocat, iar benzina-n rezervor e pe sfârșite. Cărăm sticle cu apă în mașină, apă care fie se coclește de la arșiță, fie îngheață-tun în două ore.

Gabi, gata de meci!

La cuier, la intrarea în casă avem, invariabil, o geacă cu glugă, fie iarnă- fie vară. Și ghete, că nu se știe.

Umbrela, fularul, mănușile și șapca de soare stau alandala și nu părăsesc incinta, în mașini miroase a muzică românească.

Ne tresare inima când pe bumperul mașinii din față e un sticker cu RO, zâmbim ușurați, iaca, nu suntem singuri. Știm că nu suntem singuri, suntem cu zecile de mii, peste tot și, doamne, recent abia am văzut cu începe să se spargă gheața timidității intraetnice. Am simțit cum devenim tot mai prietenoși între noi, indiferent de contingent, indiferent de profesie.

În ordinea numerelor de pe tricouri: Cristina, Petrică, Florentina, Mariana, Gabi, Cristi, Daciana și cu Mircea. Foto: Studiourile Sorin

Parcă nici alergatul după carieră nu mai e ce-a fost, zău așa. S-a domolit competiția la suprafețele caselor, la palmaresul vacanțelor,  la altele. Mi se pare mie sau abia acum devenim și noi un grup etnic normal.

La cap, normal.

Trăim în Canada, cunoaștem fiecare firmă de business, în drumul spre lucru sau la piață. Pentru că aici businessul chiar înseamnă business. Ele nu mor peste noapte, sau în fine, nu chiar.

Trei crai: Cristi, Paul și cu Mircea

Reclamele canadiene sunt chioambe, cel mai adesea, n-au sare dar ne-am învățat și cu ele. Ne-am învățat și cu hainele șleampete decum venim de la lucru și mai ales la weekenduri.

Ne-am învățat că putem face insolație și iarna, ne-am învățat cu gustul roșiei, cu borșul la plic adus, norocul nostru, tot pe la magazinele etnice.

Ne-am pus leuștean prin curți,  boscorodim aceleași veverițe care ne mănâncă pătrunjelul, aceiași iepuri care rad salatele. Ne plângem că trăim boring, că n-avem amintiri aici dar suntem plini de amintiri de-Acolo, de dinainte de-a pleca.

Aici ne cream condiții: piscina Juliei se umple cu apă de la canalul din curte. Am avut și colac, era vară, n-am înțeles de ce n-a-ndrăznit unul să intre-n apă. Cred c-a fost friguț, așa zic eu…

Și în tot melanjul ăsta disciplinat până la dungă, cu ochii pe ceas, cu ochii pe schedule, cu ochii pe taskuri , când ne întâlnim, atunci privirile noastre spun tot.

Mă uit înapoi și mă-ntreb cât anume din bagajul educațional cu care am venit ne mai ajută, în fapt, în viața de aici. Poate cunoștințele generale, ele- da. Și cam atât.

În melanjul canadian ne topim și trecem ca și neobservați: suntem feriți de chestiuni rasiale, suntem frumoși ca și oameni. Accentul în vorbire- cine mai dă doi bani pe el!? Suntem senini (și asta se vede pe chipurile noastre) ori de câte ori ne aflăm în public. N-avem complexe.

Rodica și Lulu, pe fundal, Dragoș pe dreapta lângă laptopul care ne-a pus pe dans câteva ore 🙂

Trăim egal la lumina zilei, navigăm preocupați așa, cu ochii deschiși, între a vrea și a putea și aș putea, acum în iulie, să zic că suntem ok.

Trăim, în realitate, imens, la interior. Iubiri reale, chimii amestecate complex tare se mai întâmplă între noi, eheei. Iubirile se nasc și cresc ca tumorile, când pe familii, când pe net, când pe valize.

Fracturi apar în cupluri, pe gheața neagră a creșterii în direcții diferite. Zăpăciți de noutăți și de schimbări în jur, propriile eșafodaje cedează, morala cu care am crescut cu toții se prăbușește cu zgomot. În surdină cresc nervi, apar avocați, sporesc acuzele și toate lasă în urmă nori de praf.

Aici ziceam ceva cu cartea. Nu mai știu, aveam emoții. Pe bune.

Ochii se sting, temporar. Ajutorul apoi vine ca un drog, lovește în moalele capului sau înțeapă sufletul cu mii de ace, prin mesajele inspiraționale  ce curg- fluviu pe facebook. Atenție la iubirile transatlantice, ele sunt cu mare skepsis.

Suntem oameni. Părțile beligerante împart, funny, aceleași înțelepciuni virale, în timp ce s-au blocat, prevăzători, unul pe celălalt. Ce risipă de suflete, gândesc.

Creștem, ni se schimbă conformațiile, ne dor oasele dimineața, ce naiba se întâmplă. Și cum n-avem o generație mai avansată-n vârstă decât noi, de la care să mai învățăm una- alta, le luăm pe toate în piept. Și haideți să recunoaștem, ne cam ia cu cald realizând că timpul trece.

De la dreapta, după cum urmează: Paul cu Mariana, Mircea, Dragoș, Nicu, Cristina, Petrică și Lulu. Am fost 16 cu toții.

Trăim ridicând copiii în lume, care mai de care cu talentul lui, cu abilitățile lui, cu destinul lui.

Aici, în Canada am învățat să le respectăm destinul (așa cum nouă nu prea ne-a fost respectat… Ce mărturisiri cutremurătoare, șocante mi-a fost dat să aud, din gurile unor adulți cu ochii spre pensie care, aproape sufocându-se de repeziciunea și indignarea aducerii aminte, rememorau anii în care părinții i-au obligat, școala i-a forțat, vecinii i-au pârât și cum în sufletele lor ciulini au crescut -n.a.), să nu dăm buzna-n viețile copiilor noștri, să-i îndrumăm și nu să-i dirijăm. Prețul e mare, mulți încă îl plătim.

În timpul ăsta, timid, ni se nasc alți copii- copiii copiilor noștri. Este un adevăr, pe rând vom deveni bunici (cei care avem copii) și  mai adăugăm o transformare la spirala necontenită care ne-a zăpăcit, oricum, de tot. Din nimic, ne facem bunici. Iaca, p-asta n-am luat-o-n calcul la emigrare, corect?

Canada este acasă, pentru cine locuiește aici și încă se mai îndoiește.

Cadru select, cu intelectuale pe jos, pe patio. Mi-au dat un suport,dragii de ei, habar n-au cât de mult 🙂

Ne-a luat peste două decenii să depășim barierele psihologice ale neîncrederii în alți români, ale neîncrederii în forțele proprii (nu cumva am setat, noi, ștacheta prea sus, la venire? Iată, așadar, cum poate veni răspunsul la primii ani de Canada, cei de nervi, frustrări, ambiții tâmpite și nefericiri în lanț pe care cam fiecare dintre noi i-a parcurs), să ne ținem nostalgiile în control, să ne purtăm normal.

Douăzeci de ani de imigrație ne-au adus aici.

Florentina cu mine, Mihaela și Mariana. Toate, cu Foi în mâini.

Suntem cu zecile de mii și, Canada, n-ai grijă, noi suntem ok. Pe bune, țara asta are grijă de noi cum n-am fi avut noi parte mai nicăieri unde-am fi fost să plecăm.

Și, așa cum se-ntâmplă și în familii, în ea, în Canada dăm atunci când vrem să ne vărsăm nervii. Uitând că, în cine te iubește, nu dai.

Înapoi la ale mele: buni, răi, cum suntem noi, în sfârșit am început să ne purtăm normal ca și grup etnic. Am temperat aspirațiile, am netezit asperitățile, suntem doriți și doritori să ne cunoaștem între noi, mai mult ca niciodată.

Din arhivă, întâlnire de taină la Laval cu Simona Oprița și Luminița Stănescu. Ce minunat a fost!

De Canada Day am făcut skype de la mine din curte, la Toronto, cu Simona Oprița și invitații ei, la Laval (Quebec). Ne-am prezentat unii altora, ne-am făcut cu mâna, ne-am invitat reciproc, cu grup cu tot, unii la alții.

Hai că asta a fost absolut minunat, ce sa mai zic. Am spart bariera fierbinte, interprovincială și am reușit să întindem, reciproc, puntea. Weekendul următor iar sunt la Montreal. Multă treabă, acolo

Canada, ăsta este weekendul nostru. Apropos, ți-am zis La Mulți Ani? 149, zice lumea.

C-am fost ocupați cu micii…

 

De pe facebook, la Laval, acasă la Simona și Adi Oprița, adunare prilejuită de întoarcerea în țară a lui Viorel Ilișoi. Muzică din toate zonele țării.

La vioară- Daniel Lazăr, acordeon- Adrian Oprița. Viorel Ilișoi,  nume de marcă în scrisul românesc contemporan spune așa: “Cheful de adio la plecarea mea din Canada. Prietenii de aici, un ardelean și un oltean, îmi dedică un potpuriu moldovenesc. Oamenii ăștia conduc TIR-uri pe tot continentul american, cară zilnic zeci de tone de marfă, ceva la scară uriașă. Dar când se adună la o masă și pun mâna pe instrumente, sunt în stare să mute toată România într-o grădină din Laval.” Puteți vedea înregistrarea pe pagina de fb a lui Viorel Ilișoi (https://www.facebook.com/viorel.ilisoi, nu mă lasă să aduc link-ul aici, nu știu de ce)

 

Ti-a placut articolul?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *