Cu măsură, despre Cultură
10 iunie 2018
Legenda nativilor Chemehuevi
18 iunie 2018
Show all

Când Apusul vine spre Tine

Mă îndrept către o etapă de viață despre care nu am scris nimic. Încă.

Mă duc, încet și cu un pic de noroc, către statutul de pensionară. Am mai puțin de un deceniu până atunci. Îmi frec mâinile, cumva îngândurată, îmi scutur umerii, tac. Privesc, iar și iar, parada pensionarilor la farul de pe faleza rotunjită de ape de la Peggy’ s Cove, Nova Scotia. Văd figuri, un pic mai mari de ani decât mine, perindându-se,  bucurându-se, glumind. Văd copiii încapsulați în suflete, în privirile lor.

Figuri vesele, cu creștete cărunte, cu toții poleiți de pulberea fina a stelelor din filmele lui Disney.

Da, parca-s piticii și piticele din basmele germane. Da,  piticii din povești trebuie să fi fost, dintotdeauna, bătrânei.

În lumea vestică, împletim bătrânețea și copilăria, le însoțim cu ghidușia. Nu la fel este în lumea din care vin. Acolo, în lumea de unde vin, bătrânețea este un capăt de linie. Aici, viața urcă pe spirală și, închide un cerc, în salt pe nivelul următor.

Mă uit la ei, mă uit la mine. E o chestiune de Când, și nu de Dacă.

Bătrână. Eu. Vine, vine vârsta, o simt că vine. Eu, eu o să fiu bătrână. Eu, adică. Mă forțez să-mi întru, artificial, așa, de exercițiu, în starea care urmează să-mi devină o a două natură: bătrânețea.

După canoanele neamului, la 56 de ani probabil că-mi juleam genunchii în mătănii, împrejurul bisericilor. Ori oftam, cu telecomanda în poală, la televizor. După canoanele de azi, tocmai mi-am luat blugi rupți pe picior și mai am de mâncat din pâinea dinamicii sociale, încă un deceniu cel puțin. Și cu toate acestea, recesivul îmi spune că muzica se schimbă și că se va schimba cât de curând.

Dacă sunt norocoasă, voi ajunge bătrână. Dacă sunt norocoasă să trăiesc, am să ajung bătrână.

Este scump acceptul acestei stări. Acceptul- ustură. Puterile nu mi-au slăbit. Mai nou, țin ochelarii de citit pe noptieră, în fiecare seară, indiferent de lumina lămpii ori de gradul de oboseală al ochilor.

Vreau becurile schimbate în toată casa. Fiindcă, nu știu cum, becurile și-au pierdut, cu toatele, puterea, dintr-o dată, iar lumina nu mai este destulă. Ele au obosit, ori eu am obosit.

Mă studiez pe mine. Îmi cercetez, centimetru cu centimetru, elasticitatea pielii. Pe brațe, sub bărbie, pe coapse. Cât am fost eu ocupată cu ochii, cu sufletul, cu plânsetul ori cu copiii, cine a avut vreme de ea. Ceva s-a schimbat. Pielea e mai subțire, e, așa, fină, translucidă pe alocuri și văd venele, firișoare albăstrui în locuri în care nu erau…ceva se întâmplă.

Mă uit la mâinile mele. Cercetez inelele și mă uit, iar, la mâinile mele. N-am mâini frumoase, am doar degete subțiri și lungi dar n-am mâinile frumoase. Ele, mâinile mele, știu ceva, ele îmi spun ceva, tainic și fără de vorbe, că dintr-un gând într-alt gând: trece vremea.

Se schimba corpul, mă schimb, mă transform într-altceva.

Știi tu, și pe tine te paște același lucru. Dacă nu deja traversezi perioada despre care vorbesc. Asta, dacă ai noroc să trăiești îndeajuns.

Bătrânețea, ok, sunt de acord că este tot parte a trecerii noastre prin lume. Vorbesc despre bătrânețe și mă simt singură, la  o tribună imaginară, în timp ce zeci de perechi de ochi așteaptă concluzia, soluția, mântuirea, cu speranța unui alt sfârșit al povestirii decât cel pe care mă pregătesc să îl aștern.

Și, altul-n-am.

Și altul- nu e.

Paradoxal, aspiri încă din adolescență, la mâna pe care să o ții strâns și alături de care să treci prin viață. Să urci către stelele tale.

Și, mâna aceea apare. Și ea rămâne.

Timpul trece pentru ca, fără veste, jocul să te aducă,  într-o zi, de pe palierul cotidian, la pragul treptelor ce coboară undeva, spre Încolo. Și, iac-așa, brusc, nicio mână nu te mai ține de mână. Nicio mână nu mai prezintă încredere, nicio mâna nu te ține destul de strâns încât să nu te înspăimânte hăul de dinainte-ți. La pragul treptelor, ești singur, deși poți fi de mână cu cineva.

Ești singur, împustiit de singur. Niciun cuplu în care ai fi nu-ți înlătură spaima, revelația uriașei cortine ce încadrează bătrânețea în rama adevăratei esențe a trecerii vremelnice prin lume. Vezi Apusul venind spre tine!

La vremea  tâmplelor albe, oamenii care ajung singuri, apăi chiar rămân singuri. Fiindcă se prind și ei că mâna strânsă a celuilalt, dacă ar fi și-ar fi să fie, ar fi la fel de tremurândă de emoții. Mai tare te-ncurcă.

Două emoții la un loc cer un defibrilator. N-aduc speranță, aduc panică.

Spectacolul mergerii vremii și al lumii  devine, la un moment dat, copleșitor și se revelă tâmplelor albe, individual și în exclusivitate. El, spectacolul acesta estompează siguranța parteneriatelor vremelnice, cu strălucirea sa orbitoare.

Și așa, tâmplele albe caută să se cunoască între ele. Vorbesc. Se intersectează cu alte tâmple albe, într-o complicitate subtilă, într-un tremur de gene de ilegalist cu insigna-nfiptă-n inimă. Și pleacă, singuri apoi, fiecare în treaba lui.

Ai observat vreodată un cuplu vîrstnic privind același apus? Ai simțit cum fiecare, individual, dezvoltă conecția sa, cu energia vitală, complet năucit, surd la foșnetul frunzei, la spartul de val al apei?

Cel cu tâmpla albă are codul apusului vieții și al lumii, așa cum niciunul dintre noi nu-l are, încă, mai devreme.

Partenerul, dacă el este alături, ia privește-l. Surpriză, se află și el, la rândul lui, cu degetele picioarelor furnicate de muchia treptei ce deschide scara către Încolo.

Acestea sunt experiențe atât de personale încât niciun partener nu mai are energia să le preia de la celălalt. În esență, fiecare privește către vârfurile picioarelor sale, în tăcere și cu toate simțurile incordate. Cu fiecare an, în cel mai solid parteneriat de ai fi, ești, în fapt, singur.

Maturitatea, în aluncarea ei, este o experiență unică, egoist de particulară și adună toate experiențele, tot bagajul de știut și de neștiut, Acela care ne compune ca și oameni. Panta descendentă ne amintește că am venit singuri pe lume. Și că singuri ne ducem, când ne este timpul. Nimic tragic într-asta. Doar contemplativ. Cam așa e viața.

 

Ti-a placut articolul?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *