Părtași la o „revoluţie” a inculturii (Lucian Ciuchiță, din volumul Insula Purgatoriului)
22 septembrie 2015
Fără politică
24 septembrie 2015
Show all

Când te vezi prin ochii altcuiva (întâmplare)

De-o vreme trăiesc, ca Nichita Stănescu, îndrăgostirea perpetuă de viață. La fiecare zi. Cu fiecare zi. Spre fiecare zi. Am luat spaima morții văzută de-atât de aproape, odată cu plecarea mamei mele, în august. Am incubat conștiința faptei, a întâmplatului cu orice preț și-am ajuns să-mi împing mai toate gândurile spre realitate. Vreau ceva, cumva, cândva? Fac ce fac și chiar mi se-ntâmplă.

Voiam să am parte de o sesiune foto profesională iar ea s-a întâmplat, cu vreo două săptămâni în urmă. Am programat ședința sâmbătă dimineața.

M-am trezit flancată de lumini, cu obiectivul camerei pe mine, cerându-mi-se să fiu cât mai naturală. Firește, s-a trezit Hollywoodul în mine iar ce-a ieșit o să vedeți în câteva zile, când primesc fotografiile.

Vreme de două ore și jumătate am fost sucită, așezată, mutată, compusă, descompusă și recompusă prin ochii altcuiva. Au fost momente când, încălzită de lumina proiectoarelor, aveam senzația că visez, că-mi ieșise sufletul și, de undeva din tavan, privea cum esența mea se scurge-n obiectivul unui aparat profesional, ca-ntr-un aspirator.

Gândurile mi s-au oprit și ele. Mă uitam inertă spre obiectiv și am simțit, prelung, cum fug eu însămi din mine. Am devenit, pentru o vreme, o coajă. Și abia la plecare, în drum spre casă m-am adunat toată la un loc.

Mărgelele luceau orbitor, sideful pudrei sclipea ca apa mării la amiază, în bătaia soarelui, degetele nu m-ascultau și apucau faldurile fustei în mișcări doar de ele știute, în jur mirosea a mosc și busuioc, alunița desenată cu creionul pe obraz cântărea o tonă, căutam disperată ochelarii de soare să m-ascund după ei. În multe poze port ochelari de soare. La un moment dat am vrut să fug, după ce zeci de minute ascultasem instrucțiuni despre cum să stau, încă o dată, haide, încă o dată. Încă o dată.

Am crescut cu complexe cam ca fiecare adolescentă a generației mele. În fapt, cu toate am crescut cu complexe. Complexe izvorâte în casă, în fața oglinzii ori la școală, când câte un coleg care voia să-și reitereze simpatia, ori îți scotea porecle, ori îți punea piedică, taman în fața craiului pe care tu, ca proasta, îl puneai, cu gând cu tot, pe pernă, seara la culcare.

Mi-am revăzut complexele țâșnind din mine, toate odată, acum, la ședința foto și cred că de-aia am vrut să fug. Eram studiată, mâinile mi-erau mutate de către alte mâini, la fel vârful pantofului. N-am avut în minte să fac poze frumoase. Am avut în minte să înțeleg experiența în sine, despre care am auzit vorbindu-se, în mai multe rânduri, pe când lucram în presă. Ședințele foto scot ceva din tine, ți-așează conștiința față în față cu tine, omoară sau, dimpotrivă, cresc furnicile ce încă mai bântuie somnul ori gândurile. Te vezi prin ochii altcuiva.

Revenirea, cum spuneam, s-a petrecut în drum spre casă, pe străzile aproape goale, proaspăt udate de ploaie dintr-o sâmbătă de capăt de vară. Atunci, singură rulând pe șosea cum eram, m-am întors în mine, atunci au reînceput gândurile să circule, să se-așeze.

Da, m-a schimbat sesiunea asta cam ca o sesiune yoga, ca o răscruce de drumuri în preerie, ca un porumbel ciugulindu-mi din palmă.

Oameni noi sunt pe cale de-a-mi ieși pe-alei iar oboseala mea își cere dreptul la somn, la ochi în tavan, la reculegere. Și, mai nou, voi naviga conștientă de faptul că într-un fel mă văd eu, în alt fel mă văd alții.

Ti-a placut articolul?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *