Pe La Icoane
12 mai 2015
O zi de foc, încheiată-n crucea nopții la Toronto
17 mai 2015
Show all

Cap, cap, cap, femeie cu copil, iar cap

O călătorie de o asemenea intensitate emoțională și un asemenea impact n-am mai avut de când am făcut India și Pakistanul, la mijlocul anilor 90. 
Motivul: în România am mers mult pe jos, am atins cu mâna și cu privirea, am simțit oamenii de aproape, am văzut nevăzutele în mod obișnuit, am plouat și am însorit pe unde am trecut, am simțit frigul serii și dogoarea amiezii nu din mașină ci pe jos, afară, în aer liber, cu toate simțurile cuplate la ce mă înconjura. 
Am ajuns cu avionul iar acolo am luat troleul, autobuzul, tramvaiul, trenul, metroul, taxiul, vaporul a mai lipsit.

Ajung într-o zi la Muzeul Național de Artă al României din București și, zic, ia să facem o cură de frumos și de cultură. Muzeul funcționează în fostul Palat Regal, lângă Sala Palatului, vis-a-vis de Ateneu, pe Calea Victoriei.

 
Intru și țin stânga în sălile cu exponate, c-așa știam eu prin străfundurile memoriei  că se face la muzeu. Am rămas fără cuvinte de la intrare, v-o jur, este atât de frumos renovat palatul de te intimidează. În fine, iau stânga și-ncep cu pictura românească în secolele XIV-XVI. 
 
Ce văd: icoană cu fecioara cu pruncul, icoană cu Sf Gheorghe cum străpungea balaurul, icoană cu niște ctitori, iar icoană, iar icoană, icoană, icoană, icoană. 
Pe scurt, cele două-trei secole de pictură românească cuprindeau exclusiv icoane. Niciun crâmpei de social, munca câmpului, ceva, nimic.
Religios popor, gândesc. 

Ceea ce explică și efervescența religioasă de azi, e continuitate, in fond.

Ajung la sălile cu picturi din secolele  XVII-XIX. După cum urmează: portret de bărbat cu caftan și tichie turcească, alt portret de bărbat cu straie turcești, portret de fanariot, portret de grec, portret de armean, iar portret de turc, femeie cu copil, copil de boier cu cățel, fetiță cu pălărioară de vară, un cap al unuia, alt cap, cap, cap, cap, femeie cu batistă, cap, cap.
Aici realizez că treceam cam ca gâsca prin apă prin muzeul Numărul Unu al României. 
Mă opresc, îmi trag sufletul și mă-ntorc din drum la sala întâia. Nu citisem nicio explicație, sub niciun tablou, niciuna. Le scanam ca imaginile de pe facebook.
 
Am luat-o, așadar, in sens invers, moment in care unul dintre curatoarii muzeului (foarte mulți și bine informați) avea să mă intrebe dacă am pierdut ceva pe drum.
 
Revenind: până pe la mijlocul anilor 1800 pictura românească a adunat portrete și iar portrete și atât. Niciun peisaj, fundalul tablourilor este invariabil negru sau vinețiu.  
 
Vanitatea celor bogați ai vremii se răsplătea cu propriile portrete, asemenea întregii Europe din vremea aceea. Vanitatea s-a mai domolit pe la revoluția din 1848 unde, pe lângă avântatele chipuri de patșoptiști, au început să apară apusuri, răsărituri, câmpuri, natura moartă cu vânat, florile în vaze și, mai ales chipuri de oameni obișnuiți. Doamne ce frumos de diferiți erau oamenii vremii!
 
Campion la Selfies spre finalul secolului XIX a fost, indiscutabil, Stefan Luchian. Pline sălile de autoportrete, culoare și grafică în vreo doișpe- treișpe ipostaze diferite.
Un grup de copii de la Liceul Tonitza, cu profesoara însoțitoare, a străbătut sălile muzeului, preț de două ore și jumătate, cu cea mai mare atenție, în deplină liniște și luând notițe (sunt în poză cu ei, aici mai jos).
 
Am ieșit afară, în lumina de vară a începutului de mai și-am simțit culorile, mirosul tablourilor cățărate pe mine, legate în chingi în fundul retinei. Mâinile îmi căpătaseră gesturi de lebădă, pasul rezona cu piatra cubică, sufletul mi-a intrat în implozie. Mi s-a pus nodul în gât.
 

Abia după ce-am ieșit din muzeu am simțit emoțiile artei ce-și împărtășise taina cu mine și mi s-a pus un nod în gât, de neputință, de spaimă chiar. 
Nu e ușor să te invadeze propria cultură, după atâția ani. 

Primeam o lecție anume, venisem din America, am realizat, uitasem cutumele și normele artei. 


Un cutremur de revoltă m-a străbătut și avea să fie urmat de aftershock-uri, încă vreo câteva zile. 
Ghici de ce.

Ti-a placut articolul?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *