21 ianuarie 2015

O Soluție Totuși Mai Caut

Obiectele sunt ca oamenii, daca stau mult timp impreuna isi imprumută unul altuia formele. Tablourile mele au ajuns să semene-ntre ele. Și deși s-adună o mulțime de lucruri originale in viata mea, sunt încă prea mulți păianjeni, mucegai și praf și destul de puține capodopere, o recunosc. Mizez pe faptul că datele-mi personale n-au termen de expirare, așa cum au evenimentele de la știri, așa încât voi ocoli să comentez, cât pot, subiectele la zi fiindcă mâine sigur o s-ajung să contrazic cele spuse azi. Fiindcă am timp acum și în sfârșit pot, am ajuns să citesc vreo 12- 14 ore pe zi. Recuperez cu viteză de supersonic ce-am omis, evitat, ignorat voit, mulți ani. O explicație există: nu-ți poți lua energia din două prize deodată. Am ales integrarea canadiană cu prea mult timp în urmă ca să mai dau înapoi. Integrarea asta m-a expus și la literatura locală, continental […]
22 ianuarie 2015

Marii navigatori n-au știut niciodată să înoate

Acum două zile scriam O Soluție Totuși Mai Caut, o timidă expresie a revelației și frisoanelor date de contactul cu excepțional de via cultură română contemporană. Am crezut că am epuizat subiectul pentru ca, ieri, să fi traversat una dintre cele mai fascinante, emoționante experiențe românești pe care le poate trăi cineva aflat la un ocean distanță de vatră.   Vorbeam pe facebook cu Elena și Mihaela pe marginea fotografiei casei legendarului Moș Ion Roată, astăzi o casă memorială frumos restaurată. Discuția, la un moment dat, a ieșit din mantinelele admirației restaurării unui monument istoric și a alunecat, treptat, către interconecția românească, cea care exclude elementele Spațiu și Timp.   Preț de câteva ore, toate trei am comprimat, realmente, cele două majore dimensiuni și am exacerbat Senzația ca următoarea dimensiune perceptibilă.   A urmat un dialog atemporal, ca o buclă de cunoaștere, de comunicare mentală simultană într-o gamă identică celor […]
27 ianuarie 2015

Marii navigatori n-au știut niciodată să înoate (II)

Sunt experiențe în viață care ating, marchează, formează sufletul și care ating corzile sensibile ale eu-lui în inimaginabile moduri și tonuri. Ele nu se uită, ele rămân acolo, laolaltă cu marile întâmplări ale fiecăruia dintre noi, în albumul numai bun de deschis și povestit, ulterior, în varii circumstanțe, de la o ceașcă de ceai pe-o prispă, între prieteni, sub bătaia soarelui verii și până la ceasurile de taină între patru ochi cu sufletul pereche, în crucea nopții. Redau integral scrisoarea Elenei Mitrofan, cealaltă protagonistă a acestei excepționale întâmplări, cu bucuria de-a putea întregi expresia unei comunicări cum rar se întâmplă în viață. Vorbim despre oameni excepționali (Elena Mitrofan, Corina Ozon, Dacian Micu) adunați în jurul aceleiași cești de ceai aburinde, cu poveștile deșertate dinainte, numai bune de-a fi sortate, împletite, legănate, pieptănate, adormite precum niște păpuși. Trecem frumos prin viață, zic eu 🙂 “De curând am trăit o experienţă extraordinară […]
5 februarie 2015

“Fără asta, nu se poate…”

După ce și-a încărcat desagii cu poveștile samurailor, ale culegătorilor de orez ori ale fabricanților de tricouri și adidași, ale călugărilor budhiști, ale ultimilor haiduci năuci ai planetei din stepele Afganistanului și Irakului, ale izvoarelor carpatice povestite șoptit, în curgerea lor, de Alexandru Mitru, dimineața ajunge obosită gata pe continentul american. Iși trage sufletul peste Atlantic (bun prilej să-și mai scuture buzunarele) pentru ca, atunci când ajunge în Canada, să îi vină să se ducă la culcare, pur și simplu. În fiecare zi simt diminețile astea obosite de-atâta alergare în jurul planetei și tot ce pot face e să culeg dintre povești pe acelea care-mi vor colora și mie ziua, cu un strop din culorile scriitorilor și scriiturilor întâlnite-n cale.   Aflu, în zori, de la Corina Ozon cum de și-a botezat unul dintre personajele Zilelor Amanților, Epaminonda: “aveam nevoie de un personaj cu un nume ieşit din tipar. Am […]