10 ianuarie 2015

Diana și Dragoș, o echipă de suport și intervenție într-o dinamică de ceas elvețian

Văd timpul curgând prin fereastra dormitorului, blindat deja cu un întreg arsenal de recuperare fizică în jurul meu, un balans de soare alb și sineala nopții.  Am făcut câteva foarte mici progrese la mers, era să și cad lată pe podea, în câteva rânduri, de la tensiunea extrem de scăzută (55 cu 70, mă mir că pot sta în picioare și două minute) și am așa niște tonuri de bej pe chip. Recuperarea va dura săptămâni, spun ei, zice și pe google. Nu știu, cum oi fi vrând s-arăt după un asemenea măcel? That’s funny.   Am reușit cu succes să termin internetul de citit, în cele peste 18 ore pe zi petrecute pe net. Mai aflu ce urmează să fie, mai aflu ce s-a mai întâmplat.  Visez la excursia la Istanbul care, probabil, va trece și prin Tel Aviv, anul ăsta. Scriu și, eu, una, nu cred încă ce […]
15 ianuarie 2015

Zece!

Sunt zece zile de la delicata (ce spun eu delicata, cumplita) operație care a pus lucrurile în ordine în corpul meu îndeajuns de încercat și trecut prin spitale până acum, corectând un defect articular din naștere. Zece zile în care, doar cu foarte mici intermitențe, am perceput succesiunea zi- noapte. Nu am ceas la îndemână, telefonul a fost singurul catre arăta, acolo, niște numere, pe lumină ori pe întuneric, sunt sătulă de stat în pat fără cea mai mică percepție a trecerii timpului. Nu a fost lene, nu a fost odihnă, a fost un zăcut leșinat și dureros. Nu știu unde s-au dus zece zile.   Am curaj să scriu fiindcă, de aseară, cred că am trecut de punctul critic. Aseară mi-a fost în sfârșit mai bine. Merg prin casă, febra e deja foarte mică, nu mai iau analgezice decât seara la culcare, cred că pot pune două gânduri cap […]
18 ianuarie 2015

Duminica în care a-nviat pisica!

Adevărat am înviat, chiar am înviat, pe bune am înviat. La două săptămâni de când, vorba cuiva drag din Quebec, m-a călcat trenul (e cea mai plastică redare a ceea ce-am traversat, da, cred că m-a călcat trenul pe 5 ianuarie) merg binișor, nu mai obosesc imediat, n-am luat în greutate deloc, am chef de ieșit afară, de renovat casa, de cumpărat haine noi, de văzut cu lumea, de schimbat pieptănătura, de mers la gym, poate chiar de lăsat de fumat, de condus mașina, de scris vrute și nevrute, de deschis ușa către spirala vieții, de cântat și ascultat muzică (zile întregi nici radio-ul nu l-am suportat) și, peste toate, de mers înapoi la birou. Am chef de muncă, de meetinguri, de stat în trafic, de trimis emailuri și răspuns la mesaje. Două săptămâni, doar, de atunci. Ei spun că refacerea durează până la șase luni. La alții, poate. La […]
20 martie 2015

Aici, în vârtejul norocului

N-am murit, n-am dispărut, sunt aici, amețită de vârtejul norocului și al soartei. Și obosită de multele și marile ori măruntele care-mi colorează zilele. Vreau să dorm, să prind puteri, s-o iau de la capăt. Valsează în juru-mi curaj și speranțe, încredere și gânduri multe. Drumuri dinainte mi se deschid și, așa cum mă știu, nu rezist până nu pășesc spre ele, așa, măcar un pic… Confuzie, aflând de bătălia pe care cineva drag, iubit și aproape o duce ca să învingă cancerul. Mămică, sunt în fiecare clipă alături de tine, uite-mă! Apoi speranțe însuflețite, văzând cum viețile copiilor mei se aștern în parametrii aceia ai binelui stabil, solid, anunțător de drumuri bune pe mai departe. Mult de lucru la birou, un dram de primăvară, afară, greu să fac loc orelor de scris. Și-n fond e blog, e blogul meu. El poate să aștepte să trăiesc ca să pot să […]