Lasă-mă
28 septembrie 2016
24Life expats saga- ”Între Toronto şi Bucureşti vrăbiile seamănă, câteodată”
4 octombrie 2016
Show all

Cel mai mincinos deceniu- deceniul al cincilea

Deceniul al cincilea al fiecăruia dintre noi ar trebui ferecat în lanțuri și trimis în temniți grele pentru încălcări de legi, de promisiuni, de speranțe, de bariere financiare, pentru abundența de ipocrizii, de vanități, de iluzii, de minciuni. Când împlinim patruzeci de ani intrăm în cel mai mincinos, alunecos, ascuns și revelator deopotrivă, deceniu al vieții.

Este deceniul marilor, uriașelor, adesea divinelor, chestionabilelor, întrebătoarelor schimbări din viețile noastre.

Este deceniul în care corabia ne șade în echilibru instabil, sus, pe cocoașa valului vieții, preț de câteva secunde. Acolo, în punctul acela critic, măiestria fiecăruia dintre noi o poate redresa sau, neputincios ori neantrenat, o poate lăsa în voia gravitației, spre a se frânge într-o baie de descumpănire. Iar despre ce urmează, la coborârea de pe creasta valului, am să scriu câte ceva mai la vale.

N-am să extrapolez la întreaga generație planetară, ci am să mă rezum la cei pe care-i cunosc si anume pe semenii mei din diaspora nord-americană.

Am crescut ambițioși, am crescut cu toată vâna și imaginația pe care locurile și neamul est-european din care provenim ne-au dat-o. Să învățăm o profesie ca să trăim bine, să ne facem familii cu copii pe care am visat să-i educăm în același spirit al învățăturii intense, întru luminare. Să fim înconjurați de prieteni și de familie, să trăim, să fim vii în fiecare zi săptămânii, să ne dedăm micilor plăceri ale călătoriilor ori ale timpului liber petrecut întru resetare.

Am crescut convinși fiind că maturitatea începe la treizeci de ani și tot atunci începe și bătrânețea. Fiindcă am asociat, invariabil, maturitatea cu bătrânețea. Acestea sunt câteva dintre tiparele cu care am crescut. Nici acum nu ne putem desprinde de ele, fiindcă altceva nu cunoaștem. Nici n-am avut vreme să cunoaștem, fiindcă am muncit, zi de zi, ceas de ceas.

Și vine deceniul al cincilea, ca un tsunami neînregistrat de radare. Ceasurile interioare o iau razna, parcă ar vrea, înfrigurate, să cuprindă viața și moartea într-același buzunar. Sufletele nu se mai mulțumesc cu truda, până deunăzi aclamată, ci se trezesc întrebându-se dacă nu cumva viața, în sinea ei, nu-i decât o cacealma.

Întrebările se întețesc, cu fiecare an ce trece și, tot cu fiecare an, se estompează dragul de revoluții ideatice, de politici vădit antagoniste, ori de expansiune simultană pe mai multe planuri, pentru a face loc sintezelor, momentelor de luare aminte, introspecțiilor, tăcerilor, înțelegerii, iubirii de cer, de soare, de apă, de floare, de gărgărițe ori țestoase.

Nu știu cum să le spun răzvrătirilor acestora, dar ele pare că nu iartă aproape pe niciunul dintre noi, atlanții unui loc cândva magic. Unii se-ndrăgostesc aici, în America de Nord și rămân cu ochii pe pereți, în miez de noapte, perpelindu-se în căutări de soluții adolescentine, fără cap și fără coadă. Alții, mai curajoși, iau taurul de coarne, deschid ușile caselor familiilor lor și ies în gerul social năpraznic al acestui continent, înveliți doar într-o cămășuță, mirându-se sincer cum de-i așa de frig acolo, când prin geamuri intra, nu-i așa, constant zâmbitoare și cu vocea catifelată, căldura soarelui.

Ieșitul dintr-o familie în deceniul al  cincilea al vieții este ca încuiatul, din greseală, pe-afară, în miez de iarnă, când ieși în pijamale să-ți ridici catalogul Ikea din driveway. Iar în casă nu-i nimeni care să-ți descuie ușa. Cam așa e, pentru cei care nu știu și cochetează cu ideea.

Bunică-meu insista că numai lașii fug. Că un bărbat nu-și lasă niciodată, dar niciodată familia de izbeliște, altfel îl linșează ceilalți bărbați din comunitate. Că nicio femeie nu-și lasă focul vetrei, al căminului să i se stingă și că așa îi este datul de la dumnezeu, să se învrednicească să rânduiască ceasul casei. Ca să n-ajungă de ocara femeilor din sat. Țin minte să fi prins, la țară la bunici, frânturi de rânduieli dintr-astea, atât de sănătoase, spun eu. Atât de anacronice aici și acum, ar spune unii.

În deceniul al cincilea se petrec, iată, acele fugi istorice pentru familii.  Sunt momentele în care drumul într-o altă direcție, indiferent cum s-arată el, pare singura soluție pentru unul din cei doi care, cândva, au pornit roata lumii, împreună.

Cu indulgență, fuga tot cunoaștere este, în fond, așa că ceva circumstanțe sunt, tot de cel de sus lăsate. Consecințele sunt însă, incomensurabile, pentru noi, cei din diaspora dintre două oceane. Drama care se iscă la noi este dată și de faptul că stratul social în care trăim este inconsistent și mult prea subțire pentru ca el să se substituie unei societăți. Drept rezultat, după actul pasional al vreunei iubiri neortodoxe, dacă urmează și separarea, etc,etc, protagoniștii pot ajunge, pe bune, la alienare. Spun așa, mai cu perdea: atenție mare, afară bate vântul tare.

Deceniul al cincilea scoate însă, la iveală și toate culorile vieții, în cele mai vivide tonuri: jucăriile, hobby-urile, obiceiurile pe care n-am avut vreme să le cultivăm. El aduce cu sine, e drept, cheltuieli serioase, bune de-mplinit visuri, aduce acțiune, aduce simțurile în matca vieții.

Este cel mai memorabil deceniu al vieții în diaspora.

Este perioada în care pe toate canalele vin verbe și înfloresc adjective, este deceniul alergării de dragul alergării, al biciclitului pentru dat jos ceva kilograme, al nerăbdării în fața neîmplinitelor.

Deceniul al cincilea aruncă valuri de oxigen în focul vieții fiecăruia dintre noi.

E năvalnic, e tumultuos, e impertinent și, într-o zi, se duce și el.

Ce rămâne după deceniul al cincilea, însă, înseamnă fie fotoliul confortabil al treimii înțelepte și al naibii de revelatoare a vieții, fie pătura umedă, de campanie a lihnitului de utopii, cu buzunarele doldora de justificări.

Că, poate nu știam, viața nu cunoaște clemența.

Și totul depinde de cum manevrăm corabia, în secundele cât ea se-anină pe creasta valului: o ținem în control sau lăsăm deriva s-o frângă în puzderie de așchii, făr’ de număr, făr’ de nume.

Recuperarea este la fel de rară ca și câștigatul loteriei.

Ti-a placut articolul?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *