Câine în cămașă, ce-mi ești…

0
994

Sirtaki, aud sirtaki din bucătărie.

Mă ridic de pe şezlong, deschid larg uşile la terasă, trag perdelele  în lături şi fug să dau mai tare. Răsună sirtaki în Nova Scoţia, muzica se varsă direct în Atlantic, se aruncă singură în mare.

Zorba, Zorba, câine în cămașă ce-mi ești…

Sunetele se scurg pe pietre şi pe ierburi pentru ca, odată ajunse la muchia falezei, să plonjeze în gol cei circa şaizeci de metri. Se strivesc de stâncile veşnic înspumate, sau plonjează ca pescăruşii, în cap, în apă.

Urmăresc cu ochii minţii sunetele cobzei şi le văd, văd sunetele sărind spre larg. Sărind spre larg, în direcția aceea, înapoi, spre Europa.

Cine spune că nu rămâne legat ombilical de locul naşterii, ori al micii copilării, minte. Cu toţii avem ombilicul invizibil, cel care ne ţine racordaţi la energia locului nostru. Și, odată ajunşi la locul nostru să simţim starea de bine.

Oriunde în Europa, oriunde aş fi, simt cum vâjâitul din cap încetează, aerul încetează a vibra, e moale, e respirabil.

Sirtaki curge, întind braţele în cruce şi îndrept ochii închişi, spre soare.

Da-mi , doamne, putinţa înţelegerii lumii, da-mi doamne curajul avântului către ziua următoare, da-mi, doamne , conştiinţa trecerii timpului. Redeşteaptă-mi, doamne, sufletul de copil, dă-mi, doamne, scăriţa valorilor, la îndemână. Să nu uit cine sunt, să nu uit ce caut.

Stau aşa, nu mai știu cât, minute în şir. Piesa s-a terminat, intru în casă şi o pun pe repeat. Pe terasă, cu braţele întinse şi ochii în soare, închipui crucea primordială.

(fragment din romanul în curs de apariție Terence Bay- O iubire Imposibilă)

DISTRIBUIȚI
Articolul precedent2017- uite cheile!
Articolul următorCam nașpa
Mie legitimația de jurnalist mi-a murit de tânără, acum nouăsprezece ani, adormită fiind de parfumul teilor Cotroceniului, flancată de-o cană cu cafea, mașina de scris și îngropată în manuscrise pentru mai multe gazete deodată. Din 1998 locuiesc la Toronto.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here