Montreal- fiindcă așa trebuie
27 iunie 2016
Canada- acesta este weekendul nostru!
2 iulie 2016
Show all

Cu barca, pe lacul de unghii

Ingerul meu de-aici a venit…

În iuniele încins de săptămâna trecută, pe când petreceam la picnicul de la Val-David, pe o bancă mai la umbră, c-o masă dinainte plină de obiecte artizanale, ștergare, sticle de apă și câteva cărți de-ale mele, a  venit spre mine o făptură  frumos lăsată de cel de sus,  cu trăsături regulate, cu ochi verzi sau albaștri dacă bine rețin, cu părul negru lucios și mătăsos, o bluză neagră cu meșteșug brodată și c-o voce ca de pe altă lume. Sincer, nu știam dacă mi s-arătase vreun înger, unul ca-n filmul City of Angels (Meg Ryan, Nicholas Cage) sau chiar era aievea.

Vocea m-a frapat, ochii m-au electrizat. Nu mai știu bine ce-am vorbit, cred că mai degrabă ne-am studiat, citit reciproc, simțit sau cam așa ceva. Am făcut pauze, ne-am privit de parcă așteptam să pornim planeta la cheie. I-am oferit cartea mea, i-am pus între pagini și cardul meu.

Iar astăzi îngerul român din Quebec mi-a scris așa:

Ce bine că am îndrăznit să mă apropii de masa Magdei Manea! Îi dădusem mai întîi târcoale, tatonasem terenul…Distanţa între mine şi un scriitor o percep că raportul între mine şi D-zeu. M-a invitat zîmbind să iau loc alături de ea şi să-i răsfoiesc cartea. Nu mi-am permis. Era că şi cum i-aş fi răsfoit sufletul.

Am preferat să o citesc în taină, de la prima la ultima pagină. Citeam şi plângeam. Rândurile legate de dragoste îmi spuneau cît de minunat e să iubeşti, chiar dacă dragostea ta nu e împărtăşită, chiar dacă iubirea ta e vinovată.

cu soarele-n piept

Întrebările mele legate despre conţinutul cărţii şi despre ce a mai scris Magda îmi sunau foarte comercial. Mi se prezenta un suflet şi nu un produs de cumpărat.

Îmi spuneam că masa unde îşi prezenta cartea ar fi trebuit să fie în faţă micuţei capele şi nu printre mici, cîrnăciori şi bere.

Câți dintre cei care au îmbrăcat cămaşa românească la Val-David i-or fi cumpărat cartea? Câți consumatori de cultură or fi fost prezenţi?

Cine este Magda? Mă întrebăm în nopţile care au urmat. Cum de nu am auzit pînă acum de ea? Sunt cinsprezece ani de cînd mi-am părăsit ţara. În efortul de a mă adapta şi integra, m-am îndepărtat de mine şi de cei dragi. Citesc în franceză, mai puţin în româneşte.

Conform statisticilor, reîntoarcerea începe cînd te apropii de două decenii trăite în ţara de adopţie. Îndrăznesc să spun, că rîndurile Magdei m-au emoţionat mai mult decît rândurile lui Mircea Cărtărescu. Oare de ce?

Întîlnirea mea cu Magda a fost o sărbătoare, fapt ce mi se întîmplă atît de rar. Picnicul de la Val-David şi tematica aleasă mi-au oferit acest privilegiu. Vă mulţumesc tuturor!

X

**

Îngere, o bucurie să te fi întâlnit. Am să-ți scriu povestea gândurilor mele de azi, ca să-nțelegi de cât de puține culori mai am nevoie ca să completez spectrul luminii vieții mele.

Am prieteni care intră rar online. Eu intru destul de des. Și realizez că ei petrec  mai mult timp trăind, vorbind, văzând alţi oameni, cumpărând pâine şi caise, mergând pe jos, conducând maşina, dormind chiar. Dau parola de wifi celor care-mi vin în vizită. Cred că e o chestie de etichetă elementară azi ca să dai wifi-ul de cum a intrat careva pe ușă sau să întrerupi conversaţiile că să ne verificăm telefoanele.

Asta-s eu. Sau tu. Totuna.

Suntem la un metru distanţă şi ne dăm like-uri, înfrigurați căutători de grijă, de atenţie ce suntem.  De atenție, în loc de mângâieri propriu-zise. Doamne, cum ne mai alimentăm iluziile. Suntem, în fapt, împreună, toți cu toții, on call, tot timpul.  Ziua şi noaptea. Nopţile ni le luminează nu luna, ci ecranele sidefii- indigo ale smartphone-lor.

Plin de viaţă, de acţiune, fluxul vine unidirecţional de la smartphone către tine iar tu devii, uşor-uşor, o coajă, un receptor-burete, o chestie. Și tu și eu pățim asta, știm amândoi.

Cum naiba de se-ntâmplă. Cum.

Virtualul ne ţine pe toți într-o semitrezie. Butonăm noaptea  telefoanele, între două reprize de somn, ca pe o injecție, ca pe o penicilină la oră fixă. Să vedem ce fac alţii, acolo unde la ei e demult ziuă mare, cu soarele în cap. La unii dintre ei sunt poze cu plaje și palmieri, la tine iar e mai rece.

Mănânc mult mai puţin, constat. Nu neapărat mai bun, doar mai puţin. Vreau să ştiu ieri ce se va-ntâmpla mâine şi fluxurile de ştiri îmi dau balast. Citesc zece, să leg una. O știre, adică. Ca și tine, fac eforturi să nu dau like-uri de-a valma. Morala, ca și religia, cutumele ori memoria socială colectivă se disipă treptat și  își numără zilele.

Privesc cu obstinație mâinile altora şi gândurile îmi devin, deodată, oarbe. Şi cum vine un nor pe cer, cât de mic, cum mă-mbrac iar negru. Ca azi, ca ieri.

Mă dau în bărci pe lacul de unghii, azi, impecabil. Te-aş lua pe tine, da, pe tine şi un pachet de gumă  în buzunar şi aş fugi în România, pentru un weekend. Am mai făcut asta, dacă ţii minte, într-o altă poveste. Aşa, măcar pentru un weekend. Mi-e dor să petrec acolo un weekend.

Să-ţi răspund la ce m-ai întrebat: de ce duc lipsă. Duc lipsă de mine. Mă regăsesc doar atunci când scormonesc după mine. În rest, altceva mă trăiește.

de vară

Citesc iar Arta Războiului, a lui Sun Tzu. O sută de oameni, zice cartea, sunt necesari ca să formezi o  companie și s-o trimiți pe front. Şaptezeci şi cinci de luptători. Douăzeci şi cinci –personal auxiliar, de la bucătari la doctori. Unde-s ai mei cei douăzeci și cinci, mă-ntreb.

Şi, spune cartea, atacurile fulgerătoare sunt sângeroase dar sunt singurele care aduc victoria. Că hărțuiala lungă e înfrângere sigură. Unde am mai auzit asta, zic.

Și-ți mai zic ceva: de oamenii care nu mai sunt capabili să iubească, tu să fugi. Să fugi de ei, să nu spui că nu ți-am spus. Ca de ciumaţi, să fugi de ei. Ei sunt cea mai mare pacoste ce ți se poate întâmpla și e destul să-i întâlnești. Ei sunt fantome printre noi, ei poartă aceleaşi zâmbete, aceeaşi amabilitate, aceleaşi vorbe frumoase şi, doamne, ei sunt goi pe dinăuntru.

Iubirile goale pe dinăuntru seamănă vânt. Culeg furtună.

Ei trec printre noi, adesea prin noi şi-şi trag energia din noi, cei păstrători de chei. Şi nu mi-e jale mai mare decât să văd, cu ochii larg deschişi, cum vagabonzii lumii, cu sufletele lor veșnic goale îndeasă în buzunare iubirea care creşte și-n copaci. Şi se hrăneşte, biata de ea, din soare. Și nu costă. Dar doare.

Aşadar, abia am terminat un pic din ce știu şi iar mi-e dor să scriu.

Îngere, ne vedem la Montreal, în curând. Va urma un interviu, te asigur.

Ti-a placut articolul?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *