Mihnea-Petru Pârvu – Acum optsprezece ani, pe oceanele lumii
29 septembrie 2015
Trei borcane cu dulceață
3 octombrie 2015
Show all

Cu discreție, despre ieșirea pe ușa de incendiu

Sunt de acord că, trecuți prin furcile caudine ale unei adaptări adesea dramatice în altă țară, am avut tendința de a ne curăța traseele, conștiințele și drumul însuși, tocmai pentru a putea absorbi ceea ce aveam de absorbit către o bună integrare în noua societate. Sunt de acord că am lăsat în urmă cutume și obiceiuri, superstiții, tare, obsesii și că, din multe puncte de vedere, suntem extrem de ocrotiți de vicisitudinile vieții.

Sunt de acord.

Am făcut introducerea ca să pot, un pic eliberată, intra direct în subiect: în toată această aventură a imigrării ne-am rupt, cu bună știință, de familiile din care am făcut parte.  Cu bună știință le-am prezentat copiilor noștri, născuți acolo ori aici, o fațetă bine reutșată a vieții. în general. I-am ferit  de a vedea bătrâni, suferinzi, dezoprientați, unchi bețivi,  veri bătăuși, nepoți dezaxați, psihopați ori de alte feluri care, mai de aproape sau mai de departe, au făcut parte din familiile noastre. Am rămas noi cu amintirile despre ei în cap și adesea încă bântuindu-ne visele.

Copiii noștri nu știu mai nimic despre aceste poveri ale familiilor noastre extinse. Ei nu știu (și n-au de unde să știe, noi înșine neexpunându-i la situații, ori indivizi cu adevărate probleme de viață) și prin inducție au dezvoltat un approach vesel despre ce înseamnă trecerea prin lume.

Materialul legat despre cât de mult se implică copiii în întrajutorarea părinților ori a bunicilor aflați pe patul de suferință a fost scos cu bună știință: au fost făcute deja speculații pe seama unor situații, iar chestiunile de conștiință rămân totuși apanajul precesului de introspecție al fiecăruia.  Asta ca să limpezesc niște lucruri.

Haideți să fim cinstiți, măcar între noi, dacă se poate: încercăm trecerea prin viață și încheierea socotelilor , când e să fie momentul, cât mai suav cu putință, cât mai discret cu putință, cât mai afară din calea lor cu putință. Sunt indignată și iau apărarea generației din care fac parte, a celor mai mari de ani decât mine și insist că nu este corect să ne topim așa. Nu e corect să ne topim, obligatoriu, cu maximă discreție  din viețile copilor noștri. În definitiv, suntem oameni și noi, am fost deajuns super-eroi.

Bun, nu i-am învățat pe copii să aibă grijă de noi (niciunul dintre noi n-a făcut asta, să fim sinceri-n.a.) dar să ajungem până acolo încât să ne asigurăm exit-ul asumându-ne toate avatarurile, doar din dorința de a nu-i deranja, asta sună corect? De ce trebuie să facem așa, de ce ne este rușine, de ce ne este jenă? Nu noi i-am adus aici, la mai bine? Ba da. De ce să ne topim din calea preamăreață a drumului lor în viață, de ce să le mutăm atenția către iepurași și fluturași, când pe noi ne doare de ne seacă? Pentru noi, singuri aici fiind, cine aprinde și stinge lumina? Mai avem pe altcineva care să ne deschidă ușa?

N-aș vrea să fiu înțeleasă greșit, nu pledez pentru datul buzna în viețile copiilor noștri. Pledez pentru un balans, un elementar simț al răspunderii ancestrale, acela de a avea grijă unii de alții, generație după generație. Așa mi se pare normal.  Dacă greșesc, îmi asum, dar mie așa mi se pare normal: să-i învățăm/instruim/educăm pe copiii noștri să nu-și pună mâinile în buzunare și cheia în contactul mașinii, atunci când suntem în suferință.

Am fost explicit întrebată despre cine am scris în articolul anterior. Ei bine, am scris despre cele câteva cazuri despre care știu și care urmează recentei plecări în lumea aia mai bună, a mamei mele, în luna august, în România.

Am fost acolo, am fost alături de mama mea, chiar dacă ea era ursuză, era slăbită, era cearșaf pe cearșaf, era instabilă, era temătoare, era rea cu mine, fiindcă așa lucra boala și nu mi-am pus o clipă problema de ce mi-am lăsat, pentru câteva luni, propriile priorități baltă. Am știut că atunci era momentul să fiu acolo  Chiar acum, când scriu, zeci dacă nu sute dintre noi, românii din Canada, se luptă să bată cancere după cancere. O mamă româncă singură, în Mississauga are singurul copil mutat cu serviciul în Alberta și pentru ea, acum, skype-ul ține de mângâiere. Ea poartă căciuliță prin casă, să nu vadă copilul prin cameră că și-a pierdut părul la chemioterapie și să nu creeze discomfort vizual. Nici ea nu are pe nimeni în Canada. E corect să fie, acum, singură într-un apartament? Întreb retoric.

O familie de prieteni are la activ trei prieteni  adulți, suferinzi de cancer, simultan. Toți, în plaja noastră de vârstă, toți cu copiii mari. Sunt și ei dintre acei copii buni, despre care ne place să vorbim și să-i încurajăm și cărora nu le-am vorbit niciodată sincer despre proverbiala cană cu apă la bătrânețe. Acei copii care sunt acum, la un moment de răscruce al înseși poveștii vieții lor și care trimit Happy Faces pe mesaje,  mulțumiți c-au făcut check up la  părinți.

Poate este vina noastră. Dar, mă-ntreb, cât de mare ne este nouă, celor veniți cu valizele, până la urmă meritul și cât anume de mare ne este vina. Vina de-a nu-i fi expus pe copiii noștri la chestiunile de conștiință. Vina de-a ne fi făcut preș, vina de-a ne cere ieșirea pe ușa de incendiu din viețile propriilor noastre familii.

Nu știu, gândiți-vă și  voi. Poate greșesc.

Ti-a placut articolul?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *