Pactul cu trecutul
16 septembrie 2016
Lasă-mă
28 septembrie 2016
Show all

De o mie de ori, ce trebuie şi o dată- ce vreau

Diaspora din Canada deține monopolul: este cea mai omogenă diasporă română din lume, ca plajă de vârstă, preocupări şi confort al vieţii. Avem cei mai mulţi dintre saci, urcați deja prin căruțe, iar căruțele ne sunt la adăpost: vorbim limba locală, am încheiat alianțe, am încheiat cumpărăturile esenţiale imigrantului.  Plătim rate, avem bonitate spun statisticile. Nicio problemă, ba dimpotrivă. Ai noștri vin, încă, în vizită, cu viză în pașaport. Și asta chiar că e de neînțeles.

Omogenitatea noastră de vârstă, sociologic vorbind, este interesantă, date fiind condițiile specifice în care imigrația românească către Canada s-a desfășurat (înaintea intrării României în Uniunea Europeană, Canada era una dintre prea puținele destinații către care se putea pleca din țară, în condiții legale. Canada a absorbit un val semnificativ de tineri români cu studii- n.a.).

Memoria care contează, cea a ultimei jumătăţi de secol românesc, cea cu întunericul, speranţele, sărăcia şi voioşia-i decurcăreață, a ajuns, cu poveştile noastre cu tot, aici, în Canada. Aici au ajuns muzica studenţiei, hepatitele căpătate pe la munci agricole, ochelarii consfinţind ochii noştri munciţi, parcurgând cărţi citite îndoite- așa, la veioze.

Aici au ajuns şi ambiţiile noastre adesea faraonice, nestăvilite, fără fundament și cu motoarele turate. Foarte nesănătoase ambiții, zic eu. La fel, aici au ajuns fundamentele tradiţiilor milenare româneşti (astăzi anacronice, hilare chiar- unele dintre ele, însă, explicabile prin comportarea noastră, până la ultimul cent de înţelepciune).

Am ajuns acum, aici, faţă în faţă cu vârsta părului albit, vârstă pentru care nu avem nici cea mai mică, dar nici cea mai mică pregătire: după ce facem ce avem de făcut (că ce avem de făcut- știm), ce mai facem, vine întrebarea.

Am crescut copiii, am crescut familiile, am zgâlţâit şi, adesea plângând, chiar am demontat fortăreaţa de tradiţii dintre noi şi locurile de unde venim. Am făcut cam tot ce aveam în minte să facem, ne-am făcut rău făcând excese şi am plătit, cum numai America de Nord ştie să taxeze colţurile tăiate cu bună știință.
Scriu despre toate acestea cu liniştea şi relaxarea cuiva care ştie c-a făcut şi face, de o mie de ori ceea ce trebuie şi o dată ceea ce vrea. La fel ca şi tine, probabil.

Şi cu toate acestea nu mă pot abţine să nu zâmbesc văzând cum ne căutăm, bâjbâind, drumul spre joaca anilor ce ne urmează. Tacit, ne pregătim de joacă, atunci când nu mergem în România la treabă (că la noi turismul de ceva ani se limitează la vizitat și rezolvat chestiuni administrative, la văzut și îmbrățișat părinții- cine îi mai are, și retur).

Pe facebook, nepoţii au luat cu asalt paginile prietenelor şi prietenilor mei virtuali. Chipuri mici şi bucălate, care mai de care mai vesele,  se-ntrec în a umple lumea, în a întări legitimitatea fiecăruia dintre noi c-am făcut ce se cădea: am dat lumii, copii, care dau lumii- copii. Este o chestiune de Când şi foarte rar de Dacă, faptul că mai fiecare dintre noi va deveni bunic sau bunică, la un moment dat, fie şi doar bunic-asociat.

Transmise genetic, pornirea de a îngriji viaţa şi sentimentele vii pentru cei ce ne urmează nu cer cursuri speciale şi nici lecturi sofisticate, cer instinct bun.
Nu ştiu dacă am căderea să vorbesc despre asta dar zic așa: daţi-le copiilor din preajma voastră, atât cât vă mai sunt copiii prin preajmă, sămânţa originii spirituale din voi. Spuneţi-le poveştile, povestiţi-le întâmplări cu voi, expuneți-i la muzica timpurilor și locurilor de unde veniţi, cea de pe vremea voastră. Vorbiţi-le în româneşte, maghiară, turcă, germană, ivrit, romani, ce limbi aţi adus prin genţi şi legați-le ombilicul spiritual de locurile noastre de origine. Fie și secvențial, fie și atemporal. Copiii și nepoții noștri să nu ajungă nişte căscaţi fără de poveşti, aşa ca alţii.

Iar după ce vom fi încheiat şi trebuşoara asta aşa cum se cuvine, înapoi la ale noastre: bărci şi atv-uri. Pescuit, vânătoare. Biciclete, workout, pokemon hunting, motoare. Citit, scris, film, dans, adunări dinamice de weekend (mulţumesc aici, Cristina, aşa, alături de toată familia noastră mare, pentru cât de frumos ai organizat petrecerea de sâmbătă), grădinărit, vin fiert cu scorțișoară. Promisiuni de lăsat de mâncat- că se depune. Planuri pentru Thanksgiving, planuri pentru Haloween, planuri pentru Crăciun, planuri pentru Anul Nou, planuri pentru a fi împreună. Pentru a ne creşte unii pe alţii şi, noi toţi, pe cei ce se ridică, câte un pic, cu fiecare oră.

Multe poveşti cu oameni mi-au ajus la urechi în ultimele săptămâni. Unele mai bune, altele mai anxioase, aşa, cu toatele însă doritoare de amurgul călduţ al toamnei nord-americane. N-am să le scriu decât dacă ele, poveştile, nu vor şti să-şi tragă binişor plapuma până sub bărbie şi s-adoarmă, lăsând loc binelui ăstuia, cu părul alb şi cămara- plină.

(N-am scris de ceva timp și, recunosc, scriu greu. Viața  a spart deasupră-mi baloane pline cu fluturi și, cu vivacitate, bate scrisul. Nu le pot face ușor față amândurora. Da, sunt momente de viață multă, acum, fix în viața mea. Ce ca lumea.)

Ti-a placut articolul?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *