La Câmpul Românesc- Hamilton, 20 august, 2016
21 august 2016
Cinci perechi de cărți de joc
28 august 2016
Show all

Diaspora nord-americană- Delegația olimpicilor fără antrenori

Cine sunteți voi? Cine sunt și eu. Voi, imigrația nord-americană de sorginte comună și de-același grai cu mine. Ce am să vă spun s-ar putea să nu vă placă și știu că doar spuse, lucrurile astea au o șansă, o minimă șansă de a se recunoaște și accepta. Pentru a începe drumul lung al vindecării de sine.

Sunteți și suntem copiii adesea luați la mișto prin școli, sunteți și suntem lăudăroșii din ultima bancă sau campionii coronițelor de sfârșit de an. Sunteți veniți aici, iertată-mi fie din nou îndrăzneala, cu ambiții nemărginite sau fugăriți prin containere, ori prin pereții dubli ai vreunui vagon urcat la ferryboat, ca să rupeți locul. Ați fost împinși de ambițiile celor rămași acasă, să câștigați cursa. Nu să trăiți, ci să câștigați cursa, olimpiada, campionatul mondial de emigrare, planeta însăși.

America (aici alătur Statelor, cu generozitate, Canada) v-a obligat, prin îngâmfarea pașaportului, să demonstrați celor rămași acasă, că sunteți victorioși. Nu a fost unul, unul măcar, pe care să-l fi cunoscut și care să nu fi recunoscut că, la o adică, din Europa te mai întorci acasă, julit și plin de zgaibe dar din America dacă te întorci acasă ești catalogat drept ultimul om, cel mai mare loser, ești varză, nu te mai spală toată Dunărea.

Obligația victoriei s-a transformat din gând, în obiectiv, în stil de viață. Din stil de viață, într-a doua natură. Și ați ajuns la maturitatea firelor albe în păr când, uitându-vă în urmă realizați că aici, în America ogarilor cenușii, nu puteți lega trei amintiri cap la cap. Că aveți rucsaci imaginari împovărați de întrebări, de nevorbite angoase aduse încă din fragedă pruncie și de care v-ați debarasa, dacă ați putea. Dar n-aveți forță. Și atunci îi duceți în spate, poate cad singuri.

Că așa de încărcați de gânduri și de trăiri sunt rucsacii, încât aici s-au mai adăugat doar nuanțe de viață, un puhoi de haine, o mare de tâmpenii cumpărate la impuls și în rest, mai nimic.

Așteptați ceva, așteptați o minune care să v-aducă înapoi la viață. Munciți ca apucații, dormiți pe sponci, citiți cu nesaț tot, dar tot, ca nu cumva să fiți prinși în ofsaid că nu mai țineți minte șirul  Carpaților Orientali, ca nu cumva să vă faceți de râs.

Nu iubiți, prea puțini dintre voi mai pot iubi, dacă au știut vreodată să iubească cu adevărat. Nu-i iubiți, din păcate, adesea nici pe cei cu care împărțiți viața. Copiii vă sunt (mai rezistați?) un melanj de toleranță, afecțiune, mândrie, speranță și responsabilitate. Nu iubire. Fiindcă nici voi, la rândul vostru, n-ați fost iubiți. Sau, în fine, au fost foarte puțini dintre voi.

Veniți din familii cu pretenții. Iar familiile cu pretenții au fost, în România copilăriei noastre, extrem de exigente. Nemilos de exigente. Iar noi, cohortele de premianți am primit un bagaj pe măsură.

Venim dintr-o țară fără cultura zilei de mâine, incapabilă să accepte că oamenii, natural, îmbătrânesc, și dau doar un exemplu. Cum naiba, măi, nu-i ăsta cursul vieții?

Parcă ar fi rușine că trece timpul. Unul, nici măcar unul n-am auzit până acum zicând despre sine altceva decât: nu știu, o să văd eu ce fac mai încolo…

Viața parcă s-a oprit în primii ani de la imigrare. Iar de atunci, muncă- alimentara- all inclusive- divorț-muncă. Pe furatelea, somn.

Scriu cu năduf, auzind recent povestea  cuiva, o româncă frumoasă și care încă mănâncă bătaie de la bărbatu-său, român și el. Aici, în GTA. Aici, la Toronto, în secolul XXI ea plânge la telefon și e disperată.

Apoi, povestea cuiva care nu este capabil să iubească, de frica de a nu fi rănit.

A cuiva (altă poveste-n.a.)  care se zbate în depresie, sub aparența unei vieți împlinite și tihnite.

Altă poveste, cu conflict acut între generații, conflict descoperit la drum lung. Ați văzut filmul Concurs (1982, regia Dan Pița)? Cam așa, la drum s-au descoperit și ei. Mare deziluzie. Mare păcat.

Altă poveste, unde el baleiază între fosta nevastă și actuala. Ori, mai duios, între fosta nevastă și actuala prietenă, pam-pam.

Nu vă mai speriați, zic și eu. Suntem singuri, e drept. Totuși, suntem mulți. Nu vă mai speriați de umbrele voastre, faceți-vă curaj și trăiți. Trăiți fiecare zi ce v-a fost dată. Lăsați amintirile, în doamne-iartă-mă, în cutiile lor, trăiți. Că veți muri, invariabil.

Mi-a venit așa să scriu, la năduf. Multă promiscuitate, multă rigiditate și multă tristețe printre românii nord-americani. La naiba, de ce oare, cine ar trebui să se ocupe de astea, dacă nu noi, fiecare dintre noi, în curtea noastră, mă întreb.

Hai că se termină curând și sarabanda pozelor vacanțelor românești, scăpăm de nostalgiile injectate. Sper ca măcar în toamna asta, a lui 2016, să știm să zâmbim sincer la frunzele ce curând au să se coloreze mirific.

Pentru noi. Amintindu-ne că suntem vii. Suntem vii. Fruntea sus, suntem singuri dar suntem vii. Doamne, ce vii suntem.

Ti-a placut articolul?

10 Comments

  1. Elena spune:

    Nu ma regasesc in descrierile tale , nu ii regasesc nici pe cei dragi mei de aici … Cred ca cei nefericiti din povestile tale ar fi fost nefericiti indiferent unde ar fi trait … Nu are legatura cu America , cu emigratia ….

    • Elena, mulțumesc pentru răspuns. A nu te regăsi, este natural. La fel cum este și a te regăsi. Chestiunile de inimă se rezolvă cu inima, cele de minte- cu mintea, iar cele ce țin de instinct- cu bănuțul acela din coșul pieptului, acela de-i zice Suflet. E atât de simplu.

  2. ardeleanu spune:

    Cand ai timp, te rog defineste ce inseamna sa iubesti cu adevarat.
    Mers mana in mana sub clar de luna ?
    iubirea, ca si viata are un sfarsit. Sufletul, ca si trupul e dator cu o moarte.
    Nu inteleg intre cine si cine faci comparatie, intre cei de aici si cei de acolo ? slava Domnului ca am ajuns aici si reusim sa traim, ceilalti de ACOLO sunt morti de mult. Adica se misca, dar de fapt sunt morti.
    Si da, munca, alimentara, all inclusive, divort, pendulare intre nevasta si amanta, toate toate fac parte din viata.
    Asta e de fapt viata, asta inseamna ca suntem vii.
    ca nu-ti place, asta e o alta poveste.

    • Viața rămâne o percepție personală, nu crezi? Criteriile diferă de la individ la individ iar ele țin de un complex de experiențe, bagaj genetic, mediu și șansă. Unde este viața, de fapt, cine mai știe? Mulțam de răspuns, foarte bine scris.

      • ardeleanu spune:

        exact, trebuia sa bagi fraza cu criteriile imediat dupa secventa asta :Nu iubiți, prea puțini dintre voi mai pot iubi, dacă au știut vreodată să iubească cu adevărat. Nu-i iubiți, din păcate, adesea nici pe cei cu care împărțiți viața.
        nu poti judeca, nici macar pe cel care isi bate nevasta. Perceptiile sunt personale.
        Viata e de fapt constientizarea unor actiuni, bune sau rele si nu e nimeni calificat sa le categoriseasca in nici un fel.

  3. ardeleanu spune:

    Filmul Concurs este de fapt o copie umila a experimentului Stanford University (exista film) unde se probeaza clar cum factorul uman isi schimba orientarea in functie de stimuli externi.
    Ca sa aberez un pic, trebuie sa spun ca daca vrei iubire eterna trebuie sa locuiesti intr-un castel de cristal, fara interactiune cu lumea interioara, numai cu stimuli cunoscuti de tine si impartasiti in deopotriva masura cu partenerul suflet pereche. Cum asa ceva e imposibil, tot ce putem face e sa ne ajustam cum putem la conditiile date. De fapt, sa traim, in acceptiunea normala pentru orice individ.
    Deci de-aia isi bat unii nevestele.

    • Și totuși. Și totuși există iubire. Și totuși, există blesem, să-l parafrazez pe Păunescu. De aia unii n-ar trebui să-și bată nevestele, fiindcă plâng după ele, după aia. Știu cazuri. Adaptarea rămâne o chestiune de inteligență.

  4. ardeleanu spune:

    nimic mai real.
    Insa daca bagi inteligenta in ecuatie, adio iubire adevarata.
    Cand ai timp, te rog sa faci un comentariu despre nord americani, cei care au gasit placere in a se duce la servici, la alimentara si la all inclusive si n-au nicio problema cu asta. Daca ii intrebi, asta e viata, fiindca niciodata n-au stiut altceva. Daca tu esti mai avantajata ca ai vazut ambele fete ale monedei si intelegi sa comentezi situatiile astea, deja iti spun ca in cazul asta sa fii mai inteligent nu e un avantaj.

Lasă un răspuns la ardeleanu Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *