Un zbor de-o dimineață albă
17 mai 2015
Adevărata Biserică a Sufletului
19 mai 2015
Show all

Despletită, într-o cămașă de hangiță, fără ceas la mână

Nimeni nu-ți iubește locul, neamul, țara, într-atât încât să se-ncovoaie sub greutatea unor souveniruri locale turnate în plumb, oricât de meșteșugit ar fi fost ele plăsmuite și oricâtă încărcare emoțională ar duce ele, prin decenii.
 Zic asta cu gândul că cineva care contează va citi, la un moment dat și se va gândi și la pribegii turiști doritori de-un dram de spirit local în traistă.

Duc gândul la micile figurine ale iluștrilor neamului de la Muzeul Național de Istorie al României, grele ca însuși Pământul, fără de care am plecat spre alte și alte locuri în aventură prin furnicarul bucureștean.
Am încă varul alb al Hanului lui Manuc pe palme, în microscopice particule.
În soare, ele strălucesc sidefiu. 
Am atins Hanul lui Manuc, l-am străbătut cu pasul, l-am ascultat de-aproape, l-am simțit viu, am legat firele nevăzute preț de câteva clipe, ca atunci când întâlnești un străbunic în poza pe ceramică din cimitirul familiei. 
Eram de-a lui, eram de-acolo.
Arhitectura curții de jur-împrejur, portalul intrării mi-arată că meșterii  n-au fost străini de stilurile arhitectonice occidentale ale vremii dar poate greșesc: aerul germanic al decorațiunilor strivit, din loc în loc, de portaluri ovale, apucă de mână Levantul și-l abandonează la Porțile Orientului, dormitând în umbra trufașelor edificii medievale apusene, cale de trei poște. 
 
Cafeaua din ceașcă își mișcă șoldurile în ritm oriental, piatra cubică adoarme-n drum iar varul alb cheamă leandrii înfloriți, întru împrăștierea mirosului de pucioasă al flintelor haiducești de-odinioară.
Senzaționale clipe…am întins brațele și m-am învârtit în jurul meu, cu ochii spre cer, vrând să pun stavile însuși cerului, demult pătrat în lumea mea. 
Apoi am murit o clipă, despletită, într-o cămașă de hangiță fără ceas la mână, de jur împrejur, de jur împrejur…
 
Când am trecut la Curtea Veche, clipe, veacuri, ce-or fi fost ele, am prins în palmă zidul reavăn și roșiatic din cărămidă și acolo am rămas de-am oprit timpul. 
 
Curtea Veche, cândva curtea domnitorilor Valahiei, pare-se că se duce înapoi, în timp până la Mircea cel Bătrân, în secolul XIV și cară în ele asprimea iluștrilor ce ne-au populat manualele de istorie: Vlad Țepeș, Basarabii și mai mulți ce s-au perindat, cu talent sau nu, prin jilțurile de cârmuitori.
 
A fost abandonată pe la 1700 (ce-am învățat eu,așa, în timp: nebun să fii , să pleci de la bine. 
Probabil calamitatea ce-a căzut pe capul lor, foc sau inundații să-i fi strămutat de-acolo), Curtea Veche trăiește ca sit istoric, în centrul vechi al Bucureștilor. 
Prin catacombele deschise turiștilor spre vizitare mi-au venit în minte secvențe din Castelul Fetei In Alb, al doilea volum al Cireșarilor.
Așa, deodată.
 

Un radio, în depărtare, repetă reclama companiei de bricolaj Dedeman,  cu vocea Simonei Halep: ”lasă-i să bată mingea…” . 

Aud și mă pierd, mică, în furnicarul centrului vechi. Sub tălpile mele cresc crini din buștenii folosiți drept pavaj în vremea trăsurilor cu cai  ce purtau nume de fete.

 

 

Ti-a placut articolul?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *