Drumul doare

0
854

Habar n-am câte coduri sociale oi fi citit ori ascultat, de-a lungul anilor. Multe, oricum. Mă-ntreb dacă nu cumva cer prea mult, acolo, în tăcerea de dincolo de șapte uși ferecate cu șapte lanțuri din sufletul meu.

Ziua de azi a avut suplețea unei mașini care parchează cu spatele. A unei chiuvete care refulează și-ți face totuna bucătăria. Ziua de azi a plecat cu tot cu păianjenul ce trăia, acum o clipă, pe oglinda de la baie.

Deunăzi,  îmi aliniai rațiunile pentru care te afli aici, acum, iar în mine creștea stolul vrăbiilor gata s-o șteargă pe fereastră, în timp ce încercam să deslușesc din ce direcție bate lumina în ochii tăi. Eu știu că tu nu ești  de aici, din lumea asta și că ai impulsul de a te iscăli pe nori, pe noi, pe soarta altora cu mult mai fragezi. Îți spuneam deunăzi că bucla în timp menită să vindece, mai rău face. Spuneai c-a căzut coaja, eu vedeam încă plasturii albaștri, aceia de la Emergency room, lipiți proaspăt.

Nu contenesc să mă minunez de cât de fin percepi empiric, absolut empiric, lumea.  Unii și-au luat ani din viață ca să studieze calea păpădiei către soare, tu răsucești cu mâna ta floarea cu fața spre soare. Mă-ntreb cum de poți.

Tu spui că cea mai mare greșeală a omenirii este că știe să vorbească. Tu spui că dai roată lumii până să ajungi și că n-ajungi niciodată. Tu ai drum și doare. Tu spui că drumul doare, eu aud și mestec gumă, ca să nu mai fumez. Și te privesc.

Și tu.

Știi tu, de-o săptămână înot în cercuri, în ligheanul cu Trebuie. Trebuie, de jur-împrejur. Trebuie să fac ce trebuie. Să tac când trebuie, să învăț cât trebuie. Să ascult cât trebuie. Să visez cât trebuie, să m-alint cât trebuie, să cumpăr flori pentru grădină exact atâtea câte trebuie. Să alint pisica doar dacă trebuie. Să răspund la telefon atunci când trebuie. Să gândesc între vreau și Trebuie. Să dezvolt principii morale, într-o lume tot mai alunecoasă și mai flexibilă, fiindcă simt că trebuie.

Să-mi ucid iubirea-vrabie, fiindcă trebuie.

Și tu.

(fragment din scriere de carte)

DISTRIBUIȚI
Articolul precedentSamara- între becuri și stele
Articolul următorSâmbătă, Gabi, soare, cincisprezece
Mie legitimația de jurnalist mi-a murit de tânără, acum nouăsprezece ani, adormită fiind de parfumul teilor Cotroceniului, flancată de-o cană cu cafea, mașina de scris și îngropată în manuscrise pentru mai multe gazete deodată. Din 1998 locuiesc la Toronto.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here