AREC-ul a bătut Albania
19 iunie 2016
Foaie de drum lung- Prima carte ajunge, în weekend, la Montreal. Yep!
23 iunie 2016
Show all

E ok?

Un drum cu o mulțime de povești.

Trăiesc de aproape două decenii în diaspora. Mă trezesc, muncesc, mă minunez perpetuu, totul sub cerul altei țări. Fiindcă asta am vrut. Iaca, le am, așa cum le-aveți și voi.

Luată cu rutina, n-am realizat o chestie până azi când, între două de-alea de la birou, zic: stai așa, am o problemă. M-am trezit azi că habar n-am câți ani am, că n-am conștiința anilor mei.

Habar n-am câți ani am, fiindcă aici, în afara țării am crescut fără de repere sociale:colegi, rude, vecini, prieteni, vânzătoarea de la pâine, etc. Că, oricât de multiculturală aș fi, reperele mele se leagă organic de grupul etnic căruia îi aparțin. Social vorbesc, nu profesional.

aici vorbim, citim, iubim, murim

Așadar, conaționalii mei (și cunosc destui) sunt societatea mea în Canada. Și cum vremea trece la fel peste toți bănuiesc că așa, cu toții, ne facem mari în același timp.  Sau nu ne facem mari și, psihologic, stăm pe loc. Aici am eu o problemă: noi creștem normal, creștem mai încetinel sau n-am crescut deloc. Câți ani avem noi!?

Eu am imigrat la 36 de ani și, fără glumă, zic eu că mi-am păstrat flexibilitatea minții, curiozitatea, dinamica vârstei la care am aterizat. Că nu m-am schimbat mult. Astăzi vorbeam cu un coleg român la birou și el mi-a zis sincer că habar n-are câți ani are. De aici am pornit materialul.

Așadar, orbecăi către un Încolo și, voila, nu mi se restetează ceasul odată cu anii. N-am văzut așa ceva, nu pot zice nimănui în țară că mintea mi-a rămas la fel de năucă ca acum optșpe ani, că nu m-ar crede…

N-am un set de instrucțiuni despre cum să mă fac mare. Nu știu cum îmi vor fi anii de mai încolo, peste zece să zicem. Nu mi-e clar ce mai am voie și ce n-am voie, la anii mei. Dacă am voie să iau, din poigne, trei autostrăzi, cu o sută douășcinci la oră, la zece seara, într-o superbă seară de vară, cu muzica dată tare și cu trapa deasupra capului deschisă cât să-mi pice stelele în cap, cum am făcut aseară, de exemplu. Să ascult Feli, Delia sau Carla’s Dreams, odată cu cei de-o generație cu copiii mei.

Și nicio distanță nu-i prea mare ca să poți uita. Conduci și fugi de ceva anume, în fapt. Și pui kilometri, iar gândurile vin după tine.

Să port o țestoasă, drept talisman.

Dacă e ok să mă holbez la lună ore întregi, dacă am chef, să scriu exact ce am chef, să râd, să plâng și, în fine, ce mai fac eu între ele, să visez, să iubesc dacă am chef sau să nu iubesc dacă n-am, să cunosc oamenii și să le ascult poveștile adesea în plină derulare, să mă joc, să alint pisoiul, să petrec ore lungi la telefon, să merg la Guess și să-mi iau jeansi  înalți în talie, cum se poartă acum și o pungă întreagă de brățări.

Să port eșarfă la tricou, mă întreb dacă este ok. Mă întreb dacă e ok să continui explorarea universului din sufletul meu, în detrimentul celui de afară, dacă e ok să am dragul exagerat pentru broaște țestoase și roci de aiurea, dacă e ok să fac un capăt de țară că mi-au mâncat marmotele, panseluțele plantate cu mare avânt în niște cauciucuri de truck vopsite, cum am văzut eu la HGTV.

Dacă e ok să zâmbesc când trec avioanele pe deasupra casei și să le urez, mic și în gând, s-ajungă sănătoase unde le-or fi calea, dacă e ok să mă ocup să devin biker de elită.

the code

Mă întreb dacă e ok să aud de la prietenii mei povești despre biciclete, despre mers la dans, pescuit- nu la mămăligă ori la râmă, ci la pește mic, ca să-l prinzi pe ăla mare, așa n-ai cum să dai greș. Să ascult povești despre vacanțe cu peripeții în Bahamas, să plec la impuls către Montreal sâmbătă, cu noaptea-n cap (da, sâmbătă și duminică am să fiu din nou acolo, să văd cum e la Val David și, mai mult, să jurizez micii comunitari: care sunt mai buni, micii ontarioți sau micii quebequoazi? Văd eu, după ce aflu la fața locului și am să vă spun și vouă. Ca să se știe și să lămurim pentru totdeauna chestiunea micilor comunitari).

Dacă ați citit până aici înseamnă că și voi faceți parte din detașamentul celor care refuză să crească mari. Indiferent pe unde sunteți, lipsa asta de repere, de bătrâni la care să ne raportăm direct, la vecini pe care să-i aflăm că s-au dus dincolo, cu discreție,  și-a pus și asupra voastră amprenta.  Sunteți tineri, cu adevărat tineri, indiferent de  câți ani numărați prin buletine. Sufletele v-au rămas tinere și văd, simt asta la cei din imediata mea apropiere.

Și cum vine luna plină, la noapte de solstițiu de vară, am să ies o tură cu mașina, să simt briza serii cu miros de leandru californian, de data asta. Cât de senzuală poate fi vara canadiană, dar p-asta am mai spus-o.

Iubiți-vă secretele, oftaturile, micile bucurii, visurile și fiecare clipă de sănătate. Eu plec să dau o tură și să prind asfințitul.

mă-ntreb dacă e ok

mă-ntreb dacă e ok

 

E de râs, nu?

ps– am purtat serile trecute, pe facebook, cu cineva, un dialog de-o sinceritate până la stele. A fost o avalanșă de confesiuni în preajmă de lună plină.

o lună cu povești de dincolo de suflet.

Dialog sincer până la plăsele, curat și vindecător ca un ceai cu lămâie, într-o dimineață de toamnă. Dacă-l vreți, vi-l transcriu.

Asta, apropos de cât și cum creștem.

Și de cât de frumoși suntem, în fapt.

Ti-a placut articolul?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *