Yukon- Cursa De Sănii Trase De Câini
5 februarie 2015
53
9 februarie 2015
Show all

“Fără asta, nu se poate…”

După ce și-a încărcat desagii cu poveștile samurailor, ale culegătorilor de orez ori ale fabricanților de tricouri și adidași, ale călugărilor budhiști, ale ultimilor haiduci năuci ai planetei din stepele Afganistanului și Irakului, ale izvoarelor carpatice povestite șoptit, în curgerea lor, de Alexandru Mitru, dimineața ajunge obosită gata pe continentul american. Iși trage sufletul peste Atlantic (bun prilej să-și mai scuture buzunarele) pentru ca, atunci când ajunge în Canada, să îi vină să se ducă la culcare, pur și simplu. În fiecare zi simt diminețile astea obosite de-atâta alergare în jurul planetei și tot ce pot face e să culeg dintre povești pe acelea care-mi vor colora și mie ziua, cu un strop din culorile scriitorilor și scriiturilor întâlnite-n cale.
 
Aflu, în zori, de la Corina Ozon cum de și-a botezat unul dintre personajele Zilelor Amanților, Epaminonda: aveam nevoie de un personaj cu un nume ieşit din tipar. Am început să mă documentez şi am făcut o listă cu nume mai atipice. Nu mi-a plăcut niciunul. Mi-am amintit că în liceu am avut o profă pe al cărei fiu îl chema Epaminonda. Și mai era şi un filosof. Prima oară am crezut că e nume de fată. Dar e un nume grecesc, masculin. Îmi mai trebuia şi un nume de familie, aşa, ca nuca în perete. Recunosc, la început m-am oprit la Regulatu. Apoi mai potrivit a fost Potrivitu, am vrut să fie ceva autohton.
Ana Barton face loc cu mâna printre albumele cu fotografii alb-negru, suav înnobilate de ani și-i șoptește cuiva, ori chiar ei înseși: Dacă te iau în braţe, atunci aşteaptă-te să-ţi pârâie oasele. Iar de suntem prieteni ori simt eu că ai uşa inimii crăpată spre afară, să ştii c-am să-ţi spun şi ceva hard core la ureche, dacă-i lume neştiută-n jur, iar dacă nu, o să zic tare, pentru toţi. Nu promit c-o să-mi iasă, însă trebuie să-ţi spun că lupt de-o viaţă cu timiditatea mea cumplită, aşa că s-ar putea să-nvăţ să fiu, la rându-mi, îmbrăţişată. Dar s-ar putea să nu. Te rog să nu laşi supărarea să se-nfiripe. Noi, timizii, avem scuturi cu ţepi. Dar măcar nu otrăviţi.
 
Petronela Rotar aruncă vreascuri și toarnă un strop de șofran în jarul rămas de-aseară, la lumina lămpii de pe noptieră: Acesta este un loc mai mult decât un blog. Locul unde eu mă despieliţez, mă descarnez, mă jupoi, mă desfac bucăţi şi mă dau. Clickul pe care îl daţi e fierastrăul cu care faceţi sternotomia mea. Îmi deschideţi pieptul şi umblaţi pe dinăuntru prin mine. Umblaţi uşor, rogu-vă, că mă doare. Nu atingeţi, nu zgămâiaţi, nu etichetaţi. Nu parcaţi pe aortă, nu scuipaţi. Nu vă urcaţi încălţaţi cu cizmele pline de noroi. Bună ziua, aşadar.  Mi-am înmormântat primul iubit, am părul scurt şi nasul cârn, doi copii, am supravieţuit unei furtuni pe mare şi unei avalanşe. Am 36 de ani, un metru şaptejtrei şi o mânuţă care scrie la mine în cap mare parte din toate astea, mai cu seamă noaptea.
 Alex Chermeleu aruncă așii sufletului pe masă, într-o companie feminină dezarmant de curată: M-am simţit neglijat şi aruncat violent înapoi atunci când am văzut că alţii au succes iar eu mă îndepărtez strategic de al meu. Nu am ezitat nicio clipă să comentez unui text văzut de mine şi să îmi trădez frustrarea prin replici tupeiste ce mă caracterizează: “Eşti un prost. Un cretin care vrea atenţie. Scrii doar texte pentru femei şi pe deasupra foarte efeminizate”. Desigur, nu am omis nici crimă premeditată a limbii române în furia mea neînţeleasă. Iar dacă cineva m-a apostrofat şi mi-a atras atenţia că sunt analfabet, nu mi-a păsat. Am dus o lupta grea atunci când nu am reuşit să aflu de ce alţii sunt fericiţi iar eu nu.
Citesc și vorbele în minte-mi vin. Și-s gata-gata să se-mprăștie în semitonuri, în completare, într-o armonie sensibilă, cu pauze de respirație, de privit pe geam, de gândit, de trăit dimineața.

Și zic: dimnețile ajung obosite de-atâta suflet, de-atâta patimă, de-atâta culoare, de vorbele minunat puse în mișcare până aici, pe tărâmul nord-american. 

Dimineața are nevoie de două cafele tari, să împingă ziua la vale și să se regăsească în vorbele Elenei Mitrofan: “Fără asta, nu se poate…e dependenţa de cuvinte care curg, limpezi, clare şi atât de transparente, sinonimic vorbind, făcând dimineţile, preambulul zilelor şi nopţilor liniştite în nebunia cotidiană! ”
Ti-a placut articolul?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *