Fenomenul literar Corina Ozon (1) Peste două săptămâni, în Canada: întâlnire de gradul patru cu societatea românească
3 noiembrie 2017
Fenomenul literar Corina Ozon (III)- Metamorfoza Madonnei, De La Roșul Păcătos, La Albul Seren
7 noiembrie 2017
Show all

Fenomenul literar Corina Ozon (II)- Despre Divorțuri și Iubirea-leitmotiv a unui crevete

Scrie la trâmbițatul cocoșilor, scrie la miezul nopții, scrie când doarme, cred eu. Corina Ozon scrie, poveștile vin în mintea ei mai iute decât le e mâinilor dat să alerge pe tastele laptopului.

După Trilogia Amanților, Corina Ozon avea toate șansele să primească și așa onorabilul titlu de One Hit Wonder Woman. Succesul a venit deodată, a fost de necontestat. Așadar.

Presiunea publicului a crescut, cititorii, de acum absorbiți de claritatea contururilor personajelor și de spuma poveștii precum cea a unei șampanii scumpe, i-au forțat finalul. Au cerut o încheiere a basmului, să-și poată și ei vedea de treburile lor.

Așa s-au născut Divorțurile Amanților, al patrulea și ultimul volum din seria Amanților, un fel de Cireșarii pentru publicul adult, experimentat în navigația vieții mereu imprevizibile, din România. O succesiune de ganduri, acte, apostile și ștampile, martori mincinoși și martori surpriză, într-o notă dinamică și năucitor de ancorată în realitatea luminii zilei. “Ce voi face în continuare cu doi copii? Totuși, e bun un bărbat în casă, prost, cum o fi, mai schimbă un bec, o țeavă, te mai întreabă de sănătate.”

Succesul  Divorțurilor Amanților a venit firesc, după Zilele Amanților, Nopțile Amanților și Amanții 3.0. În fond se încheia un ciclu detaliat al unui stil de viață cvasi-prezent la vârstele critice ale ceasului biologic uman, intrat în vrie. Păi, dragă onorată instanță, ce să vă zic? Treaba e că la ei scârțâia căruța demult. Omul era demult în alt film”, a început aia pledoaria. „Ce vreți să spuneți?”, a întrebat-o judecătorul. „Păi, eu îl știu, mergea cu soțul meu la pescuit. Iar o dată, când am fost la munte de Paști, ea a vrut să meargă să vadă Castelul Peleș, iar el a zis că n-are ce face acolo, că regele mânca și erau molii. Iar Teo s-a enervat și pe bună dreptate. O lua peste picior de față cu copiii. Păi, asta e atitudine? Când nevasta dorește să meargă într-un loc, tu râzi de ea?”, și-a amintit martora indignată.

Mai mult, încheierea seriei avea,  cumva, să semneze elegant pactul cu audiența, în manieră clasică: urciorul nu merge de două ori la apă, ce faci în viață aia ți se-ntoarce, etc, etc.

Corina Ozon a ascultat, a citit răspunsurile cititorilor ei și a încheiat capitolul Amanților taman pe plac, așa cum s-a cuvenit. Un mare merit, aș spune, să afli numitorul comun al straturilor de cititori atinși de farmecul poveștilor tale și să împletești finalul, aidoma unui cor pe șase voci. Admirabil lucrat!

A urmat liniște.

Liniște ca de luni, înainte să sune ceasul.

Liniște de eclipsă de lună, într-o noapte senină.  A urmat o spectaculoasă răsucire pe călcâie a fetiței blode de colierul căreia erau agățate poveștile Amanților , o răsucire cu brațele ridicate, cu fața țintind spre soare și cu ochii închiși…

Au urmat înălțarea și muzica cosmică a marilor schimbări. Sau a căderilor spre alte lumi.

Au urmat zbuciumul, cutremurul, implozia, tăcerea, plânsul, deruta, întrebările, conștientizarea zilei, tributul plătit clipei, iubirea aceea mare, iubirea aceea crâncenă și iar iubirea.

Fiindcă și iubirea Corinei Ozon tot acolo, pre creste ascuțite sălășuiește, precum îi este și scrisul.

Iubirea ei a fost mai mare decît pieptul unei fetițe.

Ea n-a mai putut și a ars, cenușă s-a prefăcut în suflet, ochii i-au fost luminile de avarie, pe culoarul către scara de incendiu. El a privit cam tâmp o cosmică schimbare dinaintea ochilor lui complet nepregătiți. Și, doborât de privilegiul de-a se fi aflat în primul rând al audienței, a clacat. A ridicat din umeri, a dat capul într-o parte și a adormit, devorat într-o iubire. Inconștient, ca un crevete.

După ore și zile și săptămâni, Corina a adunat, laolaltă, mai multe iubiri și le-a închipuit într-un volum pe care-l citești, și nu-l vorbești. Îl citești și îl taci. Fiindcă, posibil, te descoperă chiar pe tine.

Însăși povestea fracturatei mele povești de iubire, întâmplată cu aproape un deceniu în urmă este prinsă, scrisă în acest volum. Sunt mai multe povești de citit la traumă și la exaltare, la odihnă și la chinul nesomnului.

Redau mai jos secvența pe care eu o consider excepțional scrisă, denumită Dresaj De Fluturi și care încheie volumul Până Mă Voi Vindeca De Tine. O redau integral, alături de o declarată, uriașă doză de respect pentru minunata captură în cuvinte a sufletului unei femei, semnată Corina Ozon.

„Am murit cu fiecare celulă și m-a durut fiecare bătaie de inimă. Am murit cu fiecare și m-am trezit. Am fost Lazăr de tot atâtea ori și m-au durut primii pași de fiecare dată. Nu știu de unde am avut atâta putere, rămân uimită cum pot să mă recompun și să merg mai departe. Și, de tot atâtea ori, mi-am promis să nu mi se mai întâmple. Mi-am lăsat sufletul să fie bătut cu un masochism pe care am căutat mereu să-l înțeleg. Trupul parcă nici nu mai conta. Era un simplu element de decor, de butaforie, de plăcere. Se așeza mecanic, cum îi dictau hormonii, un dans învățat, în care pașii se împleteau cu cei ai partenerului. Când trupul se bucura, după puțin timp, sufletul plângea. Urăsc rupturile, la fel cum urăsc războaiele și ipocrizia. M-am țesut, m-am rețesut, m-am rănit, m-am cicatrizat. Am făcut multe pentru iubirile mele. Am luat trenuri neștiute spre destinații îndepărtate, am mințit, ca să le acopăr, am cheltuit bani cât pentru o casă. Am făcut dragoste în locuințe cu chirii, în apartamente plătite cu ora, în hoteluri de o noapte. Am fost femeia visurilor, adorata, iubita de sezon, instrument de plăcere, târfa, naiva și manta de vreme rea. Toate sunt eurile mele, în care am trăit intens de fiecare dată. Da, mărturisesc, sunt o păcătoasă, am iubit în toate trăirile mele. Mi-e teamă de iubirea prea așteptată, atunci când vine, pentru că simt deja mirosul pansamentului în care e înfășurată, prevăd zbuciumul și lacrimile, și nu mai vreau. Vreau să mă vindec complet, să fiu 100% nesimțită și frivolă, și să devin absolut imună. Să merg cu țigara aprinsă acolo unde nu e voie, să mă iubesc pe nepregătite și când am chef, nu în zile programate, de parcă aș lua pastile pentru tonus. Vreau să mă ia cineva de mână și să-mi spună să fugim la un concert cu trupa mea preferată, unde o fi în lume. Să nu fie nicio jenă legată de timp, bani, distanță și vestimentație, pentru că e suficient să fim noi.

Vreau să stau tolănită în iarbă cu fața în sus și să privesc norii, doar câteva secunde, apoi să mă ridic în picioare și să vizitez un castel. Nu vreau să urc munți, i-am urcat deja de atâtea ori, încât mi s-ar tăia respirația după primele minute. Vreau ca zonă de relief un deal mai înalt, suficient cât să văd lumea, la fel cum se vede Parisul din Turnul Eiffel. Adică oriunde și oricât de departe și de aproape. Pentru că știu că, orice aș face, am reușit să dresez fluturii. Și, atunci când nu voi ști eu ce să fac, ei vor ști sigur. Sunt vindecată, în curs de cicatrizare. Ceea ce auzi tu acum sunt rănile mele care se închid, în ordinea cronologică inversă. Așa că mai durează puțin. Stai pe lângă mine. Poveștile tale sunt și ale mele și mă ard, am fost un pic în fiecare. Renasc.”

Aici, la acest punct a început marea transformare a unghiurilor, perspectivelor, valorilor și, mai ales al stilului de scris al Corinei Ozon. Ca și nerv, impact și răsunet, păstrând scara, Corina Ozon a urcat pe spirala scrisului într-o cu totul altă ligă. O schimbare petrecută în 2016 și care astăzi, într-o altă arhitectură, acompaniază alte refrene literare.

(va urma)

Ti-a placut articolul?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *