Foaie De Drum Lung- Civilizația
26 iulie 2020
Foaie De Drum Lung- Râul Niagara
26 iulie 2020
Show all

Foaie De Drum Lung- Farurile de ceață

(Publicat la 26 iunie 2020 pe Facebook)

Scriu astăzi ca să nu uit cumva, mâine, cum a fost începutul verii lui 2020. Miroase a minciuni, miroase imoral, miroase a abandon, a lipsă de direcție și nici măștile de pe figuri nu pot ascunde mirosul.

Măștile pe figură semnifică extrem de multe: obligă ochii oamenilor să comunice între ei, pe muțește. Ochii au devenit tot mai larg deschiși, tot mai expresivi, dacă ați observat. Măștile, scuturile oficiale în calea imaginarului inamic mortal, năucite de irațional, trec în cealaltă extremă și devin scut pentru oameni, în calea altor oameni. Și o generație este deajuns pentru ca, prin măsuri coercitive instilate blând dar ferm, noțiunea de socializare să devină desuetă, ilegală chiar. Măștile înconvoaie spatele gândirii. Măștile sunt însemnul cu fierul roșu al începutului de secol. Măștile le șterg numele oamenilor, îi reduc la mamifere. Măștile, ca și simbol, sunt mai nocive decât virusul. Măștile alienează.

În altă ordine, în lume se fac exerciții de alarmă de grad maxim. Așa au picat în calendar, coincidență. Repetăm cum să ne apărăm. Mare ceață.

Nu este subiect mai arzător de discuții decât: măi, ce doamne iartă-mă e și asta ce-o trăim. Și n-avem răspunsuri niciunul dintre noi. Mestecăm subiectul, ca microbiștii.

Mai nou, parcă nu mai avem nici știri. Nu mai sunt știri. S-au înfundat canalele de comunicare, s-a redus dramatic cantitatea și calitatea știrilor. Fac screening pe net câte două ore, cel puțin, să-mi adun un buchet de informații satisfăcător. Tot mai puține știri. Așa este în vara asta. Ceață, cum ziceam.

Spuneau de curând că Elon, băiatul acela genial a trimis, el știe cum, jde sateliți în spațiu. I-am și văzut, aliniați, cu lansări în unghi de 60 de grade față de sol, ca niciodată până acum, de mă-ntreb când a avansat tehnologia în halul ăsta și eu unde eram? Nu mai zic de dispozitivul cu lumină curbată, tot distribuit pe youtube, adevăratul topor înfipt în manualul de fizică, cel care ne-a mințit atâta timp că lumina se propagă doar în fascicul liniar. Auzi, tu.

Și s-a lăsat tăcerea și peste sateliții aducători de internet fără-număr, fără-număr. Ce-or mai fi făcând.

Am urmărit dinamica mărfurilor prin alimentare și, da, s-a redus sortimentul dar se păstrează constant volumul de mîncare și articole de necesitate. Mâncarea nu ne lipsește, primul nivel al piramidei lui Maslow este relativ acoperit. Nu cade curentul, nu cade netul (pe vremuri mai cădea, acum, nu) doar că ceața dinaintea ochelarilor devine tot mai deasă. Cum oare.

A fost un moment, în martie, care m-a pus pe gânduri c-avem un scenariu în față și anume: în plin marketing de pandemie, când număram măscuțele, mănușile și aparatele de ventilație mai ceva ca rezultatele la Olimpiadă, la mine în cartier, la plazza ori la magazinele care rămăseseră deschise, dădeai cu tunul și nu găseai mănuși, măști ori dezinfectante.Păi, ori salvam populația, ori ce făceam? Dacă eu, cetățeanul cu nr#, nu găseam materiale protectoare la îndemână, cum doamne-iartă-mă mai manageriezi o pandemie într-o țară din lumea I-a? Iată o scăpare majoră a orchestatorilor acestui eveniment global, că dacă era pandemie se începea cu accesul imediat la materiale protectoare. Nope, tu, civilul nelovit de filoxeră, nu găseai și pace. Atunci am ridicat sprinceana, stai așa că nu-i așa, supply chain-ul are scăpări de strategie, proiectul are o fisură. Și de atunci n-am mai crezut.

Chiar așa, Olimpiada care urma să aibă loc anul acesta, a dispărut și ea în neant.

Acum, la final de iunie, văd cu ochiul liber cât de timidă este deschiderea socio-economică. Degeaba cu Stagiul unu, Stagiul doi și alte stagii, ca la Project Management. Frica, apatia, dezarmarea, dezorientarea individului s-au produs. Suntem, deja, altfel. Înțelegând că suntem, acum, altfel, înseamnă că încă ținem strâns o mână pe balustrada vieții, așa cum ne-a purtat până acum. O fi bine, n-o fi bine.

Așa c-am dat la cheie, am aprins farurile de ceață în plină zi și fac ce m-a învățat tata, când eram mică și mergeam cu ai mei la mare: când vine valul, nu stai cu fața la el, ci te-ntorci binișor într-o dungă, să-l iei din lateral. Doare mai puțin și măcar nu taie respirația.

Bun sfat mi-a dat tata. Iaca, îl împărtășesc și cu voi, cei care, probabil ca și mine, veți rupe, în weekend, drumurile în bătaia soarelui mut al verii acestui an, acum, cât mai putem, până la următorul lockdown.

Care lockdown, vine. Țineți farurile de ceață aprinse, să nu orbecăiți între nimic, confuz și alandala.

Ce vremuri!

Ti-a placut articolul?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *