Frontiera lui 50

0
779

Bine va regăsesc după două luni în care blogul a fost în vacanţă, cu comprese de antiviruși pe frunte, iar eu mai mult la drum lung. Mulţam de curiozitate, despre mine- toate de bine, viața-mi sună curajos de frumos. Copiii- bine,sper la fel și despre ai voștri. Nepoatele mele cresc  voioase, care mai de care. Lumea din jurul meu- bine şi ea, iar pisica Ciorăpel transmite salutări.

Scriu astăzi despre şi pentru cei (şi cele) care, pe continentul nord-american aflându-se, au bătut palma cu deceniul al şaselea. Fie că i se apropie de prag, fie că au suflat deja în tortul aniversar, sărbătoriţii deceniului al şaselea reprezintă mai bine de jumătate din totalul imigraţiei române active, de primă generaţie din Canada.

Am ajuns, aproape cu toţii, să marcăm jumătate de secol.  Cei ce alcătuiesc grosul imigrației române în Canada se apropie sau au trecut deja de vârsta de 50 de ani.

Suntem un pluton cvasi-compact, cu începuturile vieţii canadiene semnate între 1990 şi 2006. Din motive de intrare în Uniunea Europeană, acum mai bine de zece ani a încetinit, până la aproape a înceta imigraţia românească spre țara noastră de adopție. Conveniența geografică, culturile locale și proximitatea de țara-mamă și-au spus cuvântul la aceste alegeri. Suntem la propriu o enclavă vorbitoare de limba română pe continentul nord-american, rămânem cea mai instruită dintre diasporele româneşti şi, ca nicăieri altundeva, creştem cu toţii deodată. Copiii noștri sunt canadieni în cea mai mare măsură. Nepoții vor fi aproape integral, canadieni. Iată, toate premizele unui experiment social unic la care suntem participanți. Suntem un bun teren de observaţie pentru sociologi, zic eu.

Facem nunţi şi ni se nasc nepoţi –puzderie, de mă-ntreb dacă la mijloc nu este chiar vâna aceea romantică și de poveste, neaoș românească, firişorul acela oţelit al supravieţuirii ca neam. Unde te uiţi în jur, aici, copiii noştri fac nunţi şi fac copii. Să ne trăiască şi să fie sănătoşi, zicem, ducând datul vieţii, al iubirii şi al nevieții pe mai departe.

Cu siguranţă niciunul dintre noi nu s-a gândit la momentele acestea (acum, când o pepinieră deasă şi sănătoasă de urmaşi îşi marchează propriul teritoriu în ţara aceasta, ca nicio alta pe planetă) acum cinsprezece- douăzeci de ani, când a aterizat după opt ore în transatlantic, cu declaraţia vamală completată în dinţi şi plicul cu vizele la îndemână. Atunci n-aveam niciun plan, n-aveam niciun drum, căutam joburi ca orbeții. Câți dintre voi n-am pus întrebarea cu jobul, încă din prima seară de la aterizare, vă mai amintiți?

Sincer, păstrându-ne şi umorul şi siguranţă de sine, noi suntem just fine. Și aici ajung pe un teritoriu relativ sensibil și cam lipsit de instrucțiuni de navigare: cum trecem prin ani fără să ne stresăm. Că apar junghiuri ici și colo, că schimbăm ochelarii, facem și refacem dinții, în fine, tot evantaiul de bucurii pe care etapa înțeleaptă a vieții ne-o servește. Văd și eu pe net, așa cum mă vedeți și voi pe mine, fotografii de pe ici, de pe dincolo. Și văd pe facebook fotografii atât de retușate că nu se mai vede niciun rid de expresie. Mă iau de gânduri, măi, să fiu eu singura arsă de soare, cu chestii la coada ochiului? Așa o fi, mă consolez. Nouă, zic eu, nu ne trebuie fotografii brushed, cu ochii măriţi că la Bamby şi tenul neted ca de piersică, că nu cred că se-așteaptă careva să învingă Timpul.

O bună prietenă mi-a suflat la ureche o idee straşnică: să ne adunăm la un mare party, aici, în GTA. Să sărbătorim jumătate de secol de experienţe.

De anduranţă.

De curaj şi de consecvenţă.

De schimbat felicitări între noi, că suntem singura cohortă a neamului din care venim care și-a văzut, in corpore, de treabă și a răzbit cum se cuvine. Singura.

Să ne dăm mâna să trecem prin momentele grele și să ne bucurăm pentru schimbările care nu contenesc în jurul nostru și la care suntem protagoniști.

Nu sună rău deloc, un party mare pentru românimea 50+!

Fiindcă am ajuns Aici.

DISTRIBUIȚI
Articolul precedentVisul din Noaptea de Sânziene
Articolul următorDegetele tale, pe piele
Mie legitimația de jurnalist mi-a murit de tânără, acum nouăsprezece ani, adormită fiind de parfumul teilor Cotroceniului, flancată de-o cană cu cafea, mașina de scris și îngropată în manuscrise pentru mai multe gazete deodată. Din 1998 locuiesc la Toronto.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here