Casa nu se odihnește pe pământ, ci pe umerii unei femei (semnat Simona Alexandrescu Oprița)
17 martie 2017
Trăim Deceniul de Aur al imigrației în Canada
27 martie 2017
Show all

Fulgi de aripi de îngeri

Acum șapte ani, la birou, la câteva luni după cumplita dramă petrecută în familia mea.

Stă înfăşurată cu un paltonaş pepit, scufundată în scaunul ei de birou, cât e ziulica de lungă. E rece pe floor, pereţii sunt înalţi, tavanul, prea sus.  Tace, se uită în ecrane, gândeşte, munceşte. Munceşte mult la computerul ei.

Când şi când îşi lasă keyboard-ul să se odihnească pentru ca, scotocindu-se în poşetă, să coboare, cu mare discreţie, afară, pentru o ţigară. Mai nou, mai puțin veselă, când absentă, când preocupată.

Ştiu că este căsătorită, că este cam de-o seamă cu fiica-mea şi că are acasă un căţeluş de care are mare, mare grijă. Şi cam atât. Cu mine e deschisă şi mai scapă la confesiuni: cum este să faci totul bine şi să ţi se spună că, de fapt, nu faci bine, spunea astăzi. Ţi-a spus un coleg sau şeful, întreb, că-i mare diferenţă. A zâmbit.

Observ cum, de vreo lună să zic, a început să se imbujoreze tot mai mult şi mai mult, în timp ce ţine receptorul telefonului la ureche. Vorbeşte cu cineva pe ton scăzut, monosilabic. Mâinile îi merg, lucrează. Zâmbeşte ca pentru ea, abia pronunță, o vezi cum visează. Mai că nu sesizezi că ţine receptorul la ureche.

Am bănuit o idilă de birou.

Într-o zi l-am văzut şi pe el, dând târcoale şi n-am mai avut dubii. Fulgi de aripi de înger zburau în aer. Vibrau şi geamurile clădirii.

El vine prin preajma cubicului ei şi, când trece, se răceşte aerul în jur. Are  grijă de ea, o grijă cu atât mai discretă cu cât el a devenit, de curând, tătic pentru întâia oară. Şi el, tot pe-acolo, treizeci şi un pic. Doi copii cu îngerii închişi, gândesc.

Tăticii tineri sunt şi ei oameni şi este înduioşător să conștientizezi originea lumii, să ți se reveleze cum drumurile bărbaților ori adresele copiilor, căile dinspre şi către Linişte şi Bine, pleacă şi se reîntorc la pântecul unei femei.

Astăzi a fost un meeting prelungit, până aproape de lunch time. Ea era deja agitată, se foia, s-a uitat la ceas şi, până să apuc să-i spun să continuăm mâine, din senin, a sunat el la mine în birou.

I-am văzut numele pe display, am răspuns cu voce moale.

Ea este acolo, a întrebat. După care a tăcut.

Pe față, tot chinul lui, împachetat în stanjeneala şi în rugămintea mută ca eu să fiu discretă. I-am prins ochii ei, un gest de un sublim, solidar feminin ancestral, am mai stat o secundă şi i-am zis: e aici, ţi-o dau acum…

Au vorbit câteva secunde iar câmpul ei derutat a intrat în rezonanţă cu aerul din încăpere, cu pereţii, cu fereastra cât peretele, cu cana de cafea de pe birou. Ea trebuia atunci să plece, ea nu mai putea, trebuia să plece, ea murea, ardea atunci, acolo.

Mi-a spus din ochi.

În mai puţin de un minut am încheiat meetingul. Ea a ţâşnit şi, în trei paşi era la scări, a coborât aproape alergând.

Doamne, cât de puternică energie degajă iubirea.

Apare colegul Călin cu nişte blue prints la subsuoară. Îi zic, prozaic despre renovările pe care abia le-am încheiat, despre grădina care trebuie pusă la punct şi, vorbind, realizez câtă muncă şi cât efort depun în casa de care abia dacă am timp să mă bucur. Că am  timpul limitat de-atâtea mici şi mărunte lucruri ce trebuie făcute, fiindcă trebuie.

La naiba.

Să nu mai spui vreodată vorba asta, m-a întrerupt Călin. Aşa atragi asupra ta tot răul lumii. Chiar dacă îţi vine în minte, măcar nu pronunţa. O dată pomenit Răul, câmpul tău îşi schimbă lungimea de undă şi Răul  se ține de tine. Ţi-e totuşi, bine, deşi munceşti mult, a continuat.

Da, mi-e bine, mai am câteva mici detalii de pus la punct aşa, cu totul şi, uitându-mă la scară macro, sunt acolo unde mi-am propus în viaţă. Da, mi-e bine. Deşi, uneori simt cum casa mi s-a transformat în cetate, a crescut ziduri imaginare, a crescut ca iedera pe mine. O iubesc, e frumoasă. Și totuși.

Casa mea a crescut că iedera, pe mine. Mi-a îngustat culoarele, mi-a aprins felinare noi, mi-a ridicat garduri, a tras alei dinaintea mea. Spune că mă protejează, când în fapt mă izolează.

Adesea o simt cum sare să muşte pe oricine s-ar apropia. Aşa este casa mea, teritorială. Ea crede că mă apară. Mă apară şi împotriva voinţei mele.

I-am spus toate astea şi lui Călin.

Zice Călin: destinde-te, lasă-ţi mintea, sufletul şi emoţiile (a arătat fruntea, coşul pieptului şi buricul) să lucreze de capul lor, lasă-le singure să între în armonie.

Nu-ţi pune în minte să faci ceva, pentru că nu mintea te va ghida într-acolo, ci emoţiile şi sufletul. Mintea este toată numai ego, eul, adică aşa cum vrem noi să fim percepuţi de ceilalţi din jur.  Şi noi ştim că suntem văzuţi diferit, altfel decât am vrea noi și de-aici ne-apucă spumele. De aici şi clash-ul, de aici şi îndârjirea noastră, ca oameni, să demonstrăm, toată viaţa să demonstrăm. De aici şi nefericirea.

Suntem niște mari proști, zice Călin. Eul nu ne lasă să ne cunoaştem înlăuntrul nostru şi el, dacă rămâne neeeducat, nu va comunica vreodată cu sufletul, ori cu emoţiile. Tu lasă-le pe cele trei să se împrietenească între ele, mergi cu flow-ul, cu cursul şi cu datul vieţii şi viaţa te va duce exact unde trebuie. Acum, de exemplu, eşti aici, la ora asta, în cădirea asta din Toronto fiindcă tu, chiar acum, trebuie să fii aici, în punctul ăsta din viaţă.

Călin a plecat, taman când în birou a intrat tâmplarul să măsoare o nişă unde va instala un cabinet. Eu mă uitam la ceas, în jurul meu vibrau deja alte geamuri, la gânduri doar de mine ştiute. Tâmplarul m-a întrebat dacă ştiu sistemul metric, că el le ştie pe amândouă. I-am zis că-s româncă și mi-a răspuns, fără să respire că ex-a lui era româncă unguroaică din Ardeal. Am să-l întreb mâine povestea, poate mi-o spune.

Afară fulguie cu pufi de aripi de înger. Și parcă mai contează!?

Ti-a placut articolul?

1 Comment

  1. Marian spune:

    Pentru ca nu lucrurile materiale aduc fericirea ci relatiile interumane si experienta de viata ne fac sa traim. Nu a avea = fericire cum doreste marketingul sa credem pt a consuma continu penru sustinerea unui sistem deja in colaps, de supraabundenta.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *