În Colectiv

0
1669
Photo: Ligia Condrea (Facebook) via EssenzadiNote

De trei zile mi-s degetele grele, a scris și a descărcat tolba cu povești. Una dintre povești ar fi fost despre Black Creek Pioneer Village, locul din Toronto unde te-ntorci în urmă cu un secol și jumătate și unde regăsești unelte, obiecte, obiceiuri și meșteșuguri prinse, văzute, cunoscute încă dinainte de a pleca din țară. E un loc de odihnă, de cunoaștere, de recunoaștere.

Ar mai fi fost povestea canionului ce se surpă, tot mai lat, tot mai adânc, între membrii unei familii, familie furată de magia virtualului, a vanităților de neînțeles și în care comunicarea se rezumă la mesaje pasagere, unele din complezență.

Să mai fi fost, zic, povestea vindecării de-o iubire ca un stilet, iubire niciodată împărtășită pe de-a-ntregul și care mi-a răsucit și bifurcat calea, vreme fără de ceas aș zice, fiindcă încă habar n-am când a început. Și cum se duce-ncet, cu forța, cu forța și iar cu forța.

Apoi au fost ceasurile de seară, de citit și iar de citit, de citit și iar de citit, până m-au amuțit. A fost o perioadă de acumulare intensă, un declick, ceva, s-a petrecut, de asta sunt sigură. Și cum va arăta povestea mea de poimâine, am renunțat la a mai prevedea. Las viața-mi să se mai ocupe și singură de soarta sa.

Am avut o săptămână densă ca mierea de albine, alunecoasă, parcă așteptând în fiecare clipă ceva. A fost o săptămână grea.

Și tocmai când mă pregăteam să-nșir mărgele de povești și să-i pun fundă, tolbei cu simțiri și senzații, aflu, fragmentat și în timp real, de pe facebook, despre fatidicele ore la clubul Colectiv din București. Astăzi de dimineață pe wall la mine se umpluse de lumânări, de flori, de deznădejde. Prietenii din virtual și-au adăugat flacăra nădejdii la profil, sunt decenți, tac mult și le simt tăcerile. Este o decență civilizată și fină ce vine de acolo, din locul pe care cu tot mai mare patimă-l cotrobăi, îl caut, către care mă-ndrept cu fiecare zi ce-mi trece. Vine de acolo din România. Am văzut solidaritatea modestă și imediată funcționând, ca în orice țară civilizată. Am înțeles eforturile, am văzut, simțit jalea cum se-nfigea către centrul pământului virtual.

Am să continui să citesc, văd, absorb, gândesc, aflu, poate chiar să vorbesc dacă va fi cazul iar când am să prind puteri, am să încep să scriu din nou.

Acum am de tăcut mult, mult de tot.

 

DISTRIBUIȚI
Articolul precedentCu drag, celor patru Balanțe
Articolul următorȚine Minte, Sfârșitul Nu-i Aici
Mie legitimația de jurnalist mi-a murit de tânără, acum nouăsprezece ani, adormită fiind de parfumul teilor Cotroceniului, flancată de-o cană cu cafea, mașina de scris și îngropată în manuscrise pentru mai multe gazete deodată. Din 1998 locuiesc la Toronto.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here