Intermezzo Cu Baloţi De Drumuri

Vântul îmi biciuie faţa iar primăvara, îngheţată încă, mi-a pus contractul cu iarna dinainte şi mă obligă să îl semnez pentru încă un an. Shut!

Tăvăluguri uriaşe de drumuri rostogolite, înalte până la cer, mi-au blocat drumul. Caut o nişă printre ele, încerc să le ocolesc şi, mai abitir, s-aliniază barierele de drumuri rulate, multe-multe, înalte de nu mai văd soarele de ele. Pe jos au mai rămas potecile.

Obosesc descolăcind la drumuri şi nu mă las. Câte unul, câte unul, încă unul şi încă unul…sunt multe, doamne cât de multe sunt, mă uit în zare şi nu dovedesc să le număr. Ele se lasă greu, eu mă mir de unde am atâta putere. Şi nu mă las, nu mă las până nu mă vor lasă baierele, până la ultima. Poate nici atunci.

Am nevoie de drumuri că să merg s-aduc soare, să luminez căile copiilor mei, şi copiilor copiilor mei (pentru cine nu ştie încă, sunt bunică cu acte în regulă, încă de asta vara) şi să-i ajut să simtă căldura normală acestui sfârşit de martie.

Aş mai vrea s-ajung din urmă apa, poftesc la o carafă cu apă rece să mă-ntremez şi să împing cariera către ceea ce ar putea fi cea mai bună mişcare din drumul meu profesional canadian de până acum. Muncesc şi zău că un strop de bunătate şi îngăduinţă divină ar ajuta desfacerea farmecelor.

Mă rog în fiecare clipă pentru sănătatea şi binele mamei mele, încercată greu zilele acestea. Mă gândesc constant la tatăl meu cel care, de 54 de ani îi este alături şi care de multă vreme şi-a impletit Eul cu al mamei, ca să le mai ceri amandurora să respire altfel decât împreună. Şi nu mi-e uşor fiindcă ei sunt la distanţă. Şi deşi la începutul emigraţiei mele am ştiut că momentele astea vor veni, instinctul mi-a dictat să-mi apuc puii de ceafă şi să-i duc pe alte meleaguri, la adăpost, am gândit.

Nu regret nicio clipă deşi sunt prinsă între două lumi, amândouă revendicându-mă.  Mă gândesc cu mare căldură la doctoriţa tânăra care o are în grijă pe mama mea acum, ca şi cum aş fi eu acolo şi aş ajuta, dându-i puteri (dr. Iuliana Ivan, medic oncolog la Spitalul Judeţean Sf. Andrei din Galaţi).

***

Mă gândesc de bine, acum, văzând drumurile cum mi se descolăcesc, greoi dar constant, până la panglica netedă ce-mi va permite decolarea pentru anii imediat următori. Să ţâşnesc fără frică, aşa cum mi-e firea.

Uneori le împrăştiam pe covor, spre disperarea părinţilor, mai târziu a soţilor care şi-au zdrelit genunchii încercând să facă din fusta mea când leagăn, când cablu de remorcare.