Congresul Diasporei Române- Șapte săptămâni, luați în balon
12 mai 2016
Drumul doare
20 mai 2016
Show all

Samara- între becuri și stele

Îi auzi tocurile, țac-țac, de la distanță, pe coridorul mochetat absolut de pomană. Tot se aude, cât e el de mochetat, cei din birouri știu când trece ea. Iar ea întotdeauna poartă tocuri. Când pășește, purtând mișcarea în ritmul bătăilor inimii, nu știi la ce să te-aștepți: vine să te-nalțe, clipindu-ți șăgalnic pe sub gene sau să te străpungă c-o-ntrebare.

Nu-i reziști, nimeni  nu-i rezistă. Așa i-a fost calea. Dintotdeauna. Nicio bucurie, spune ea. Lumea din juru-i s-a așezat în cercuri concentrice, iar asta dintotdeauna. Inel după inel. Nimeni, aproape. Tace și se întristează, rar, poate niciodată nu i-a fost cineva, aproape. Parfumul, în dâră fină, parc-a fost creat special pentru pielea ei. Își dă părul pe după ureche cu gesturi de copil, vorbește cu înțelepciunea marilor antici, paradoxal ai zice. Iar când tace, abia atunci când tace pământul mai face o rotație.

Asta se întâmplă rar. Să tacă, adică. A oprit vremea în loc, în câteva rânduri și câțiva au amețit, atunci când nici vântul n-a mai bătut. Aerul, aerul e tare în jurul ei. Vibrează acid. Ea desenează cu pixul tot felul de dreptunghiuri, prisme și cercuri, în combinații complicate, adevărate arabescuri, atunci când e la telefon. Ascultă mult. Adesea vorbește mult, vrând parcă să reverse toate învățăturile adunate în lunile și anii de liniște, de studiu, de meditații.

ziceam că eu, adică

Nu are noțiunea timpului, știe că trăiește ce trăiește după care, moare. Nu are noțiunea vârstei, frânele au cablurile rupte în multe privințe iar combustibilul, invariabil, îi este răsăritul. La răsărit, în minutele magice de violet împrejur, atunci ea-și încarcă bateriile.

Nu știe de ce este, greu vorbește despre cine este. Se confundă, adesea cu gara, cu aeroportul, cu biblia. Ia drumuri niciodată planificate și, cu religiozitate, este cochetă. A învățat acasă să fie cochetă. Și a învățat să facă o mie de-alde Trebuie și câte un singur Vreau.

O vreme a crezut că viața este o călătorie lineară, cu sfârșitul relativ previzibil. Câteva deraieri de pe traseu, în loc s-o trezească la realitate, mai tare au zăpăcit-o.

Are cicatrici. Pe mâini, mai ales, de la cuptorul aragazului.

Nu știe care-i dreapta și care-i stânga, întotdeauna trebuie să se gândească înainte. Unii spun că e emotivă, alții au alte păreri. Nu știe dacă cineva va avea vreodată nevoie de sângele ei, cel mai scump și mai bun sânge de pe planetă, pentru că nimeni nu i l-a cerut, nici măcar cu împrumut. A visat s-atingă stelele, în fapt a atins niște amărâte de becuri. Mai are încă pe atât de dus povestea vieții, spune ea. Mai are mai puțin, spun alții iar ea nu-i contrazice.

Când este iubită, este iubită terminal. Se întâmplă extrem de rar. Când iubește, iubește fatal. Iubește rar și ea și ține minte multă vreme. De aia, între iubirile ei, trec secole.

Ea are taine cu luna plină și cu visele de noapte. Acolo, în visele de noapte este cealaltă ea, într-o simbioză cu visele de zi, de te-ntrebi când are pace și odihnă. Odihnă n-are niciodată. O să aibă când o pleca în cel de-al treilea vis, spune. Până atunci, răsucește nervos bucățele de bandă adezivă și etichete dezlipite de te-miri-unde, uneori cântă în șoaptă, alteori recită poezii învățate în timpuri imemoriale, cel mai adesea scrie, desculță, descheiată la cămașă, stând turcește pe canapea, cu muzică pe fundal și fără vreun telefon aproape, vara-n foi de drum lung.

Ea e Samara.

Ti-a placut articolul?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *