Jayshree- Urme de umbre de oameni

0
844
Rural Indian Women Paintings by Tamilnadu artist Ilayaraja

Părinții i-au spus Jayshree, soțul și socrii îi spun Kunta și este o femeie încă tânără, slăbuță și mică, mică așa cam cât o elevă de gimnaziu.

Eram afară, la o cafea în soarele asfințitului când am văzut-o de departe venind agale pe trotuar. Nu se grăbea, strada era goală și i-am urmărit mersul unduit, cumva cu genunchii aduși unul dinaintea celuilalt. Un mers oriental, studiat, ca de dansatoare. Când s-a apropiat de casa mea numai ce-o văd că-mi face cu mâna. Am făcut la fel și unde nu m-am trezit cu ea venind, la fel de agale către mine, cu capul ușor într-o parte și zâmbind. Mă cheamă Kunta, a zis și mi-a întins mâna.calcutta

Știam eu că se-mprietenește lumea ușor cu mine dar în seara asta fetița asta a bătut toate recordurile. Unde nu s-a așezat pe scăunelul celălalt, parcă ostenită de treabă și cu mâna streașină la ochi, ferindu-se de soarele ce scăpase printre case, căutând către casa ei, cumva pieziș de a mea, pe aceeași stradă. Vreau să vorbesc cu tine, mi-a zis, cu vocea aceea blândă, cu tonul egal, în timp ce-ți dădea coada groasă, neagră ca abanosul, peste șalul roșu ce-l purta cu bluza și cu pantalonii de birou.

Zice: sunt în Canada din 93 și eram tare tânără când am venit. Aici m-am măritat. Că părinții mei tare au vrut să mă mărit în Canada, știau ei că aici am să trăiesc mai bine. Și, da, trăiesc bine cred, că am casă, am doi copii, soțul meu lucrează în inginerie biomoleculară, nu e chiar rău. Eu mi-am sponsorizat părinții, ei stau în Brampton, c-au vândut totul acasă, în Punjab și și-au luat casă la Brampton. Eu n-am să mă mut vreodată în Brampton că acolo taxele de proprietate știi tu cât sunt de mari? Părinții mei plătesc 6,300 pe an numai pe taxele casei. E prea mult, eu acolo nu mă duc. Aici e bine dar tot mai bine era acasă…

O văd cum oftează. Am întrebat-o despre cum este acasă la ea.

Acasă era altfel, nu era ca aici muncă, muncă, fugă, fugă, rush, rush. Aicea nu trăiesc și nici nu mai pot să plec vreodată înapoi că ar fi de rușinea familiei. Familia mea e tare mândră și nu mi-ar ierta-o dacă m-aș întoarce. Si cum să mă întorc? Am tot rostul aici, copiii sunt născuți aici, ce știu ei de Punjab? Nici nu vor să meargă cu noi dar trebuie să îi luăm că-s băieți și soțul meu e tare mândru, îi prezintă la toată familia, îi plimbă dintr-o casă într-alta. Și când mă gândesc că anul ăsta mergem să petrecem timpul pe la avocați mai că nu m-aș duce deloc…cu ani în urmă am luat, cu bărbatu-meu, o bucată de pământ așa, mai mare, că al meu are trei frați cu familiile lor, acolo, acasă. Și am dat pământul lor să-l dea în arendă și să se îngrijească să primim și noi măcar puțin din banii care se fac, că doar e pământul nostru… de trei ani nu primim nimic, ne ducem acolo câte o lună pe an, vorbim cu familiile iar ei ne alintă, ne dau de mâncare, ne duc cu vorba dar nu scot o vorbă despre socoteala cu pământul. E pământ mult și noi nu vedem niciun ban. Lasă că voi acolo în Canada aveți, nu stați voi în banii de pe pământ. Și mi-e silă, cred că anul ăsta o să-l vindem că ne-au luat de proști. Râd la noi, ne perie, ne duc cu vorba și ne suie în avion: lasă că facem socoteala cu banii, vine și ea. Asta aud în fiecare an. Mi-e silă, sunt niște prefăcuți.

Mă cheamă Jayshree dar soacră-mea (e în India, că ei n-au vrut să vină aici) mi-a spus Kunta, ca surorii ei care a murit de tânără și cu care, zice ea, semăn bine. Eu nu știu, n-am cunoscut-o. Aici, după ce-am terminat facultatea am lucrat vreo zece ani la o fabrică. Acum e puțin mai bine.

diwali

Kunta mă privește, soarele bate pieziș în pupilele ei maronii și am întrezărit verdele închis, bătrân, al Punjabului, în sclipirile irisului. Părul modest pieptănat, cu cărarea pe mijloc are reflexe violet. Îmi zâmbește și nu se dă dusă, o văd cum oftează, o văd cum nu vrea să plece. Fața ei cafenie, rotundă este toată o lumină, nu glumesc, liniștită, ușurată poate doar și pentru faptul c-am ascultat-o. Mă uit la ea, nu mai știu dacă sunt eu în Punjab acum (am fost acolo. cu vreo douăzeci de ani în urmă- n.a.) sau este ea în Canada. Păpădiile apărute după ploaie au umplut peluzele cu aur, până și iarba clipește ca-ntr-un film vrăjit cu o poveste pentru copii. Pe mine mă macină întrebarea de ce noi scriem lunile anului cu litere mici iar englezii cu litere mari și în jur miroase brusc a smirnă și a coajă de lămâie.

Am schimbat numerele de telefon, într-un final. A promis că mai vine la mine.

Și a plecat, cu același mers egal, unduit, negrăbit de iureșul canadian, târșâindu-și papucii, către casa ei. În urma Kuntei planeta s-a făcut mică-mică și, pe când Atlanticul se încheia la mantou să facă pod de oameni și de vieți peste apa-i cea rea, mi-a venit în minte chipul prietenei mele de dincolo de ape, cea care-și scrie acum cartea smulsă din sufletu-i și pe care probabil ea însăși n-o va putea reciti vreodată.

Asfaltul poartă urme de umbre de oameni, oamenii sunt în altă parte.

DISTRIBUIȚI
Articolul precedentRocada mare- Pașapoarte pentru noi prieteni
Articolul următorCâine nou, la Lună Nouă
Mie legitimația de jurnalist mi-a murit de tânără, acum nouăsprezece ani, adormită fiind de parfumul teilor Cotroceniului, flancată de-o cană cu cafea, mașina de scris și îngropată în manuscrise pentru mai multe gazete deodată. Din 1998 locuiesc la Toronto.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here