Îndrăznesc să trec prin viață, iar viața îmi amintește categoric cine dă tonul, cine stabilește ordinea importanței lucrurilor.
Mama mea, Elena, internată într-o clinică paliativă din Brăila și atât de încercată de suferință în ultimul an, după nenumărate tratamente eșuate a găsit curajul să-și ia rămas bun și să plece, în zorii zilei de 13 august.
Telefonul acela de doliu din România, sunând în miez de noapte, de care tuturor imigranților le este groază, a sunat și la mine, în noaptea ce-a trecut.
Am de plâns.
Am de plâns mult.
Drum bun mămică, dă-mi mâna, nu te teme, dă-mi mâna.
Le mulțumesc din inimă tuturor prietenilor și membrilor familiei lărgite pentru că sunt, acum, alături de tata, acolo. Și de noi, cei plecați din țară, cu gândul.
La mine în fereastră arde o lumânare.
La mine în suflet arde o lumânare.
***
Poezie scrisă azi, 14 august, la Toronto. Eu nu scriu poezii însă aceasta s-a cerut scrisă, a strigat, așa c-am lăsat-o să se scrie.
3 Comments
Condoleante,d-na Magdalena.
Stiu cata durere purtati in suflet.Eu l-am pierdut pe tata cu doi ani in urma.Macar am putut sa-i stau alaturi zi si noapte(in spital paliativ),pana la sfarsit.Dumnezeu sa-i odihneasca in pace!
Mulțumesc Kati, primește te rog gândurile mele bune.
condoleante! plang, pentru ca desi sunt de abia o luna in canada, mereu, mereu ma gandesc la telefonul ala urat. sa o odihneasca Dumnezeu pe mama dvs!