Ca pe condamnați- de ceafă
28 mai 2016
Un chef cu vorbe și cu lăutari
6 iunie 2016
Show all

La Montreal

Vin, am zis că vin.

Tot ce e bun vine în porţii mici și cu muncă multă. Ăsta este un statement de marți, după un weekend excepţional care tocmai s-a dus, ce să zic. De-ăla de face istorie. Pe terasă, sub copertină, că la un bistro, muzică, vorbe, vorbe şi iar vorbe. Idei, istorie, gogoși, prăjituri, Daciana cu mâna avariată, Cristina și cu Petrică- nou veniți, Nicu cu povești de drum și carieră, Mircea, Mihaela, Dragoș și cu mine rememorând o Spanie  cu gust de paella. Andras pe drum încoace.

soare

Petrică, Cristina, Dragoș, Mircea, Nicu, Mihaela, Daciana. La cafea, sâmbătă.

Multe nu știu, încă. Mă feresc de supoziții, trăiesc dulce și frumos. Mai frumos ca de mult timp încoace. Dau like-uri la adevăruri populare pe facebook: dacă cineva te iubește, atunci te caută. Seara am visat povești de bună factură, netulburate de avioanele în drum spre Pearson.

Corina pregătește lansarea cărții- duș rece fix în creștet, scrisă imediat după trilogia Amanților: Până Când Mă Voi Vindeca De Tine.

corina

Corina Ozon, îngerul meu păzitor de dincolo de ocean

Un ficat însângerat și o sirenă de pompieri fix la ureche, amândouă în strigătul eliberat în acest volum. Un vulcan de forță această fetiță blondă. Un eseu dedicat Corinei Ozon, prietena- scriitoare ce scrie azi, ce vede/află/simte azi, urmează.

Confesiuni, fiindcă pot: ieri este deja arsă de soare şi a început tare în zori. Am dormit vreo trei ore, nici nu simt.

scut

Mi-a dat scutul. Încheietura mâinii mele poartă urme – flori.

I-am dat încheietura vorbelor. Mi-a lăsat scutul, gaj. Mi-a dat scutul. Am trecut cumpăna de trei luni. Urmează cea de la trei ani. Nu văd nicio oprelişte şi cred cu putere că iubirile de sus în jos nu sunt făcute să reziste. Ele trăiesc pe oxigenul experienţei celui care sparge valul. Viața este demult transfrontalieră, trăirile noastre, ale celor cu o rădăcina comună, sunt aceleaşi. Transplantate pe un alt continent ele nu fac decât, precum mușcatele mutate de la o fereastră luminată, undeva jos , pe podea, să întindă gâturile-tulpini în direcția soarelui. Mușcatele au ochi.

muscate

Cătând spre lumină. Fiindcă au ochi.

Cinci zile, de joi seara adică, de când nu mai fumez. Mi-a fost greu, îmi este încă. Acum e un pic mai ok. E marți seara, mestec gumă. De ce oamenii numără anii de la stabilirea în altă țară, de ce oamenii întotdeauna ştiu exact numărul anilor de când s-au lăsat de fumat. Ce numără, oare. Își numără răbdarea, anduranța, timpul trecut de la marele păcat, așteptând, în fapt, ceva.

Zece borcane cu dulceață de căpșuni, aliniate la răcit, în clasicul deja coș de răchită unde se odihnesc borcanele mele dulci, de vară.

capsuni

Zece, cu gem de căpșuni

Am făcut căpșunile, urmează vișinele, perele, strugurii. Am făcut și aragazul totuna, c-au dat în fiert, normal. Zacusca, dup-aia, asta ca să nu-mi ies din mână, prin sfârșit de august, așa.

Sâmbătă în zori plec la Montreal.

Simona, Adi & Comp anunță o seară de un boem aparte. Ce dor mi-era, ce tare dor de vorbe bine puse la un loc, de muzică bine spusă, de corzi și cărți. Mor de ce mult aștept. Mulțam de invitație!

Hai, că mai e de dus din săptămâna asta. De laptopul paradit (astăzi adus de la reparat, cu screen-ul înlocuit, etc), după ce-am trecut cu furtunul de udat grădina peste el, v-am zis?

Ce spuneam, viața rămâne plină de neprevăzut. De aia ne și împăcăm atât de bine.

Ti-a placut articolul?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *