Lasă-i să zboare!

0
1665

Hai, curaj, tu și cu mine suntem în aceeaşi barcă. Tu şi cu mine.  Şi zic: ia haide să vorbim  deschis o chestie.  Să vorbim despre drăgălaşii, iubiţii, minunaţii noştri copii care, iacatelea,  s-au făcut mari prin Canada, în State, prin Europa, în Patagonia, pe unde am ajuns noi cu valizele şi care bat la porţile deceniului al treilea dar, mai degraba, al patrulea. Şi au terminat şcolile, în general lucrează. Cu toate acestea, mulţi dintre ei stau tot cu noi în casă.

Sau cu mulţi dintre voi, mai exact. Ai mei copii au zburat, planat şi cu mine plânsă ca de sfârşit de lume, din propriile lor iniţiative, cam după ce-au împlinit douăzeci. Amândoi.

Să revin: i-am crescut, numai noi ştim cum. Și nu întru în detalii.

Am ajuns la punctul când le-a venit şi lor vremea să zboare din cuib. Iar noi, în loc să-i mutăm afară (nu pentru că nu ne-ar fi dragi, să nu ne înţelegem greşit, ci pentru că dacă nu-i lansăm, ca pe cargouri, în apa rece a vieţii care-i aşteaptă, au mari şanse să eşueze social şi/sau familial), continuăm să le facem micul dejun împachetat în sfaturi , în fiecare dimineaţă.

Să le spălăm hainele, să nu le cerem un leu din câştigurile lor pentru cheltuielile casei. Să îi iertăm, când promit şi nu comit. I-am încurajat să-şi aleagă profesiile, să-şi aleagă drumurile în viaţă, să-şi aleagă prietenii, iubitele şi iubiţii, să nu petreacă zi- lumină cu ochii în smartphone.

La schimb, ei adesea ridică din umeri când fac câte o tâmpenie. Sau insistă să răspundă cu Nu Ştiu, la cele mai multe dintre întrebările noastrede părinți, întrebări pertinente de altfel. Să n-aibă niciun drum sub picioare. Când le spui că, dacă nu-şi mişcă fundul din cameră, or să fie săraci şi în bătaia vântului pentru restul vieţii, cu mult mai săraci decât am fost vreodată noi, fac ochişorii aceia maaari şi ne privesc precum căprioarele, de ne taie tot avântul. Şi nu ţi-ar pleca de-acasă nici să-i tai. Sau promit c-or s-o facă şi aşa mai  trec o iarnă.

Tolerăm inimaginabile întârzieri ale lansărilor în viaţă, ale propriilor noştri copii. Nu spun că, la vârsta lor, cam fiecare dintre noi avea cel puţin unul mic în cărucior. Ei ridică din umeri şi amână.

Mă gândesc că, în subsidiar, noi alimentăm ceva. Ceva ce eu găsesc foarte, foarte periculos pentru noi, ca şi  părinţi: hrănim o surdă, adâncă, nedefinită vină pe care singuri ne-o atribuim.

Mușcându-ne buzele, nu luăm nicio măsură care să ne ajute să tranziționăm către următoarea noastră etapă de viaţă. Ținem copiii adulți acasă, ne ținem timpul în loc, credem noi.

Pentru ce o facem?

Faţă de cine ne simţim vinovaţi, de continuăm să-i susţinem material, din câştigurile noastre, pe copiii noştri adulţi? Nu cumva ne iluzionăm că, amânând un an sau doi, le dăm un start şi mai solid şi mai comfortabil în viaţă, că ei îşi strâng bani pentru un avans la un apartament sau ceva similar și ne trezim ținându-i pe lângă casă, până după vârsta de treizeci de ani? Nu cumva credem că ei chiar au un plan de viaţă, iar ei, pe bune, chiar n-au?

Nu cumva ne este nouă greu să ne desprindem de ei şi să acceptăm că etapa de creştere a copiilor chiar ni s-a încheiat? Nu cumva ne este greu să acceptăm că ne trece şi nouă timpul şi ne agăţăm de copii, creindu-ne iluzia că suntem aceiaşi de acum cincisprezece ani?

Ne agăţăm cu dinţii, de misiile de părinţi. Creştem, în continuare, copii deşi copiii noștri sunt demult adulţi.

Nu cumva (iar aici mă cutremur când mă gândesc) ne simţim vinovaţi că i-am supus emigrării şi încercăm să îmblânzim o traumă ce, în esenţă, pe noi ne-a supus schimbărilor fără de anestezie? Nu cumva gândim că i-am luat de lângă familiile lărgite, i-am izolat de neam şi atunci măcar îngăduitori să fim, dacă tot le-am schimbat cursul vieţii?

Ne simţim noi vinovaţi de ceva? Dacă e aşa, ia haide să recapitulăm ce am fi făcut cu ei acolo, în România, dacă aici, unde sistemul este cu mult mai clar, mai organizat, mai prietenos, ei stau prin camerele lor şi le trec anotimpurile visând la cai verzi, în timp ce noi oftăm cu ochii pierduţi pe geam şi ne-ntrebam ce-o să ne facem cu ei.

Acum, de pe partea cealaltă a străzii privind, de ce trebuie ei neapărat să fie emblema, blazonul, portofoliul nostru, așa cum am fost noi, părinților noștri? Dacă vor ceva spre binele lor, vor face pasul într-acolo.

Dar dacă ei nu vor, de ce totuşi ne simţim noi vinovaţi? N-am făcut destul pentru ei? Nu le-am oferit destul? Ce altceva ar fi trebuit să facem pentru ca, seara la culcare, să punem liniştiţi capul pe pernă şi să nu oftăm, constatând cum îşi cheltuie ei, zilele într-o periculos de călduţă rutină?

Mă întreb, văzând cum planeta nu lucrează deloc în favoarea viitorului copiilor noştri. Mă tot gândesc : suntem egoişti şi amânăm deznodământul sau o facem dintr-o vină, o ruşine dinlăuntru venită şi care dă fiori.

Cum facem, mă tot gândesc să trecem de statutul de părinți întreținători de copii. Și să trăim și noi. Că ceasul nu ne iartă.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here