Maşina albastră

0
1055

In Canada, la inceputuri, Greater Toronto Area.

Anul 2000, decembrie.

Abia ne cumpărasem casă şi, de câteva zile, ne mutasem în cealalată parte a oraşului, într-o suburbie curată, disciplinată, bine străjuită de lei din ipsos la intrările în driveway. O suburbie cu salcâmi pe alei şi mulţi, mulţi italieni, întinşi pe câteva generaţii. 

Seară târzie, mocirloasă, pâcloasă de decembrie, aşteptând Crăciunul.  Abia am scăpat de la birou şi aveam de traversat oraşul, cei peste 50 de km, într-unul dintre primele mele drumuri, mai exact primul drum de la lucru către noua casă, pe întuneric, pe ninsoare, pe un trafic ce se anunţa greu, greu.
N-aveam GPS. La vremea aceea doar maşinile poliţiei, pompierii şi salvarea aveau GPS. N-aveam experienţa condusului pe zăpadă, pe autostradă la drum lung şi mai ales noaptea. Eram singură, eram departe de casă şi mi-era frică. Trebuia să ajung acasă, iar dacă aş fi luat-o din stradă în stradă probabil c-aş fi ajuns spre miezul nopţii.
Pornesc spre casă, dumnezeu cu mine, zic…Mă-ncadrez cuminte pe prima bandă şi frânez brusc. Tocmai îl exasperasem pe unul, cu cât de încet mişcam maşină şi omul m-a depăşit ostentativ.
Am îngheţat, tremuram toată. Apoi încă unul, nimerisem cred pe-o bandă de nerăbdători iar eu eram prea incepătoare să-nţeleg ce se-ntâmpla în jurul meu.
Iar frână bruscă, cât pe-aci să mă opresc în cel dinaintea mea. Nu mai aveam puls, mi se aburiseră ochelarii pe nas, puful gecii cu glugă îmi intra în ochi, în nas, mâinile mi-erau încă îngheţate.
M-am redresat, am zis eu şi-am simţit cum fuge maşina de sub mine, pieziş, aşa vreo douăzeci de metri, dacă nu mai mult.
Am ieşit jumătate pe refugiu. Am oprit-o, am stabilizat-o, am lăsat urme adânci în zăpadă fleşcăită.  Am transpirat, deja coşmarul începuse să se contureze.
Ţineam volanul încordată, cu ambele mâini şi-am început să zic în gând Tatăl Nostru. Ştergătoarele abia dovedeau să dea zăpada de pe parbriz iar luminile stopurilor roşii se laţeau nefiresc în faţă ochilor mei, pe după ochelarii aburiţi de spaima, în fâşii paralele, numai bine cât să nu mai pot aprecia nici distanţa.
Cât p-aci să încep să plâng, mă pierdusem cu totul şi mai aveam cale lungă-lungă.
Cum repetam eu rugăciunea şi făceam cruce cu limba în cerul gurii, în faţă mea o maşină albastră (Honda sau Toyota să fi fost), de-un albastru că de uniformă şcolărească. Am distins culoarea în lumina farurilor.
Şi cum ţintisem ochii pe maşina aia m-am trezit că mă ţin după ea, aşa, din senin. Ea a schimbat banda- am schimbat şi eu banda. Ea a revenit pe banda iniţială- am făcut la fel. 
Mergea constant şi n-am idee dacă omul acela de la volan, în întunericul serii de decembrie mi-a simţit spaima şi a ales să mă scoată la liman sau pur şi simplu s-a plictisit şi Doamne Doamne de hazul meu, văzându-mă aşa de neajutorată şi mi-a trimis antemergător.
Cert este că mergeam  în plasa lui şi nici măcar la ieşirile laterale n-am mai fost atentă. În mintea mea maşina aceea avea să mă ducă acasă. Şi am mers, şi am mers şi, că prin minune nici-o altă maşină n-a mai frânat brusc în drumul meu, am mers lin, kilometru după kilometru. Nu dezlipeam ochii de la maşina albastră, am lăsat în urmă, una după alta, toate intersecţiile posibile.

Numai ce văd că maşina albastră semnalizează că iese din autostrada. Am semnalizat şi eu, am ieşit cu ea o dată. Am făcut ochii roată, am recunoscut zona şi, da, eram la două minute de casa mea.

Am ajuns epuizată de spaimă, pe gânduri ca niciodată. Cine mi-a scos maşina aceea albastră în cale, cea care avea să mă scoată la liman, să mă apere (aşa am simţit) până aveam să ajung acasă la familia mea, n-am înţeles.
Maşina albastră s-a pierdut în drumul ei. Nu i-am reţinut numărul de înmatriculare ci numai culoarea aceea metalizată, frumoasă ca un şorţuleţ de şcolăriţă.
Nu sunt o fiinţă religioasă. De a două zi , însă, am pus rozarii la oglinda retrovizoare. Maşina am schimbat-o de câteva ori, rozariile le am şi acum. Când mi-e frică, strâng în  pumn cruciuliţa ce se leagănă la oglindă.
Şi acum.
DISTRIBUIȚI
Articolul precedentDepeşă pentru un boboc pufos de gâscă
Articolul următorBinele, Într-o Nucă
Mie legitimația de jurnalist mi-a murit de tânără, acum nouăsprezece ani, adormită fiind de parfumul teilor Cotroceniului, flancată de-o cană cu cafea, mașina de scris și îngropată în manuscrise pentru mai multe gazete deodată. Din 1998 locuiesc la Toronto.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here