Password în intranetul româno-canadian
14 septembrie 2016
De o mie de ori, ce trebuie şi o dată- ce vreau
26 septembrie 2016
Show all

Pactul cu trecutul

Grand Hotel on Mackinac Island, Michigan

Faci pact cu trecutul, abia atunci când şi ultima îmbucătură de inimă este mestecată pe îndelete, după care bei o cană cu apă rece.

Când ultima pastă de dinţi, cumpărată împreună cu celălalt, ajunge la reciclabile şi, de acolo, în maşina de gunoi din stradă. Faci pace cu trecutul atunci când nu mai recunoşti păianjenii din colţul ferestrei, zorind toamnele prin jurul zgribulit al casei. Atunci când schimbi mătura. Când nu-i mai cauți, cu o chii închiși, perna, alături.

Atunci când schimbi mobila prin casă, când suceşti perdelele dintr-o cameră într-alta, când schimbi culorile de atmosferă, când schimbi până şi mirosul de scorţişoară din casă, cu unul de măr sau, după plac, de lămâie.

Faci pace cu trecutul atunci când nu-ţi mai cade inima în stomac dacă, accidental, deschizi emailuri cu poze de-ale sufletului- rană încă vie-n tine. Când din tot conturul îţi mai aminteşti ochii aceia  privindu-te, în minte, nu încruntați, nu tăioși, ci tot mai zâmbitori. Face pacea cu trecutul când începi să depeni amintirile bune.

Pacea cu trecutul țese o cuvertură de imagini romanţate ale purtătorilor temporari ai chimiilor noastre. Privirile cu subînţeles şi şuviţele adolescentin căzute în ochi, ale celor ce ne-au scris istoria, redevin vii, pentru fracţiuni de secundă. Când pacea cu trecutul se apropie, atunci şi fostele aprige dispute se-mbracă în pijamale de fleece, se culcă între pernuţe de puf şi, invariabil te fac să zâmbeşti.

Aşa arată pacea cu trecutul. E toată un zâmbet.

Undeva la opt ore de condus de Toronto, pe frontiera americană, mai exact pe insula Mackinac din statul Michigan se înalţă Grand Hotel, celebra locație în care s-a filmat romanţa de căpătâi a anilor noștri de liceu, filmul Undeva, Cândva (Somewhere In Time, 1980, Christopher Reeve, Jane Seymour). Pentru cei care n-au văzut filmul, acesta este o poveste despre ciocniri emoţionale providenţiale, despre bucle de timp, despre vis, despre dorinţa şi putinţă.

A privi tavanul, printre gene, întins în pat la Grand Hotel, sperând totuşi să nu dai nas cu niscaiva fantome din veacul trecut, iată o experiență ce merită încercată. (Prin extrapolare, a înnopta la Hotel California- Todos Santos, pe malul Pacificului la Baja California, Mexico. Sau a te prinde dimineaţa, aici, la doi paşi, cu ochii topiţi în culorile proiectate toată noaptea pe ceţurile Niagarei, iată popasuri pentru care volbura fină a cupei de şampanie nu este niciodată îndeajuns de rece.)

Unii vor merge, în acest weekend, la Grand Hotel din Mackinac Island, MI. Alţii vor ajunge acolo, cât de curând. (Aici)

Prevăd drumul într-acolo ca pe o înşiruire tremurată de imagini, care alb-negru, care color, duse hăt- departe în strângeri de mâini şi ceruri muşcate de obraji.

Un drum spre Grand Hotel, acolo unde timpul moare în brațele iubirii, este un irepetabil şir de bilanţuri-  captole care încheiate cu pace, care neîncheiate, toate însă cu învăţămintele lor. Cred că fiecare dintre noi, la un drum spre Grand Hotel, şi-ar trece, în tăcere, în revistă, trecutul. Poarte că însuși drumul într-acolo este, în mic, un pelerinaj dinaintea păcii cu trecutul. (Un trailer, aici)

Toţi vrem să facem pace cu trecutul. Nu toți putem. Unii nu pot niciodată.

Fiindcă uneori trecutul se încăpăţânează, nu vrea să facă pace cu noi iar atunci cresc din întuneric perechi de ochi înnebuniţi de obsesii, pe după perdele grele de pândă și așteptare.

Sunt obsesiile altora pentru noi. Aşa cum, la rândul nostru, am hrănit obsesii (pe care nu le-am recunoaște, doamne ferește) şi am clădit altor suflete, cu sinceritate, trepte spre cer.

Scriam, simultan cu prietena Corina Ozon, cu multe luni în urmă, scurte texte despre cum sufletele mari, învelite în trupuri obişnuite, au puterea de străpungere a fulgerului şi tenacitatea apei în a săpa profile, a monta socluri şi chiar a dăltui statui, iubirilor-stele pasagere prin orbitele lor.  La rândul meu am deschis iubirilor mele, căi spre cerurile limpezi ale propriilor împliniri. Unele au zburat în pace, altele şi-au frânt, tragic, aripile.

Îmi descui viitorul, făcând pace cu trecutul. Iar dacă imaginara trecere în revistă a împlinitelor şi neîmplinitelor, visatelor, doritelor, aşteptatelor, întâmplătoarelor cunoaşteri de pe parcursul vieţii mele de până acum va cunoaşte funda de catifea a împăcării cu destinul, înseamnă că am făcut ce trebuia.

Mai muşc o dată din inimă, zâmbesc şi umplu  un pahar cu apă de la robinet.

Toamna frunzelor în hohote de culori a bătut la ușă, aseară. Sting lumina, ascult soundtrack-ul filmului (aici) , m-arunc în visul de-abia început. Mai viu, nici că mi se putea.

Ti-a placut articolul?

1 Comment

  1. iulian spune:

    interesant articol, 🙂

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *