Pașaportul frunzărit și răsfoit al trecerii gândurilor, ale mele și ale tale, roată, de jur-împrejurul Pământului

0
846

Locul meu pentru povești miroase a ziar, de la o vreme.

Știrile îmi lovesc întâi retina, apoi mintea, mâinile scriu știri și uit, doamne cum de pot să uit, eu uit, eu uit tot mai des să mai fiu eu.

Odăița mea cu poze este acum o piață napolitană, cu mii de vorbe, sute de texte, sute de fotografii, zeci de mesaje și trafic de zeci de mii de vizionări, din decembrie anul trecut, de când am trecut pragul spovedaniilor virtuale, și până acum.

E un semn că vă place aicea la mine-acasă. E bine, veniți. Semn că vă place ce vă spun. Bine, hai să vă mai spun, atunci. Și-mi fac curaj, trag aer în piept, mai c-aș închide ochii să nu văd ochii tăi, citindu-mă. Sunt timidă, azi.

În curând Galațiul va rămâne, pentru cei trei membri ai familiei Manea de astăzi, un loc pe hartă. Tata a decis să plece din Galați, să lase totul, amintirile tinereții, poveștile despre cariera lui, amintirile cu prietenii, faleza Dunării îmbăiată în salvie și forsiția, să lase totul în urmă. Se va muta la Ianca, acolo unde mama se odihnește. Va fi mai aproape de ea, va fi acolo unde poate vorbi cu ea, ori de câte ori îl va podidi dorul.

Tata pleacă din Galați, îl cheamă sărătura Bărăganului de care nu s-a desprins o viață. Aceeași sărătură a Bărăganului, cea care mie încă-mi preschimbă sângele-n saramură, la fiecare toamnă.

Este impresionant să fiu martora abandonului orașului acestuia, atât de rapid,. Eu am plecat din Galați din 1992, la București. Mult prea demult ca să-mi amintesc altceva decât gustul sălciu al Dunării și drumul până la școală.

Tatăl meu a locuit o jumătate de veac în Galați.

Iar acum pleacă.

Știu că este decizia lui este secvență din filmul vieții fiecăruia dintre noi. Fiindcă, ne place sau nu, conștientizăm sau nu, vrem să admitem sau nu, cu toții suntem de-o singurătate cumplită în fața destinului. Și orișicât de iubiți am fi, de doriți am fi, de legați prin hârtii, conveniențe și jurăminte am fi, vine, într-o zi, momentul acela unic în care destinul te strigă, ca la catalog, pe tine, cu nume și prenume. Dai socoteală propriei vieți: ai copii- n-ai copii, ai un rost- n-ai un rost, ai fost corect cu tine, cu ceilalți, ai făcut ce trebuia să faci, când trebuia să faci și, mai ales, cât de des te-ai mințit ori ai bătut palma cu compromisul.

Scriu și-ncep să prind curaj. Am să mă-ntorc în Foaia De Drum Lung, acolo unde introspecția are curaj să se scrie-n pagină, unde conveniențele s-ascund, unde sunt eu cu mine, voi cu voi.

Și pentru că vă ziceam c-am fost la o ședință foto prin septembrie (și v-am spus despre ea), aici este o fotografie dintre cele păstrate pentru portofoliul meu. Pentru că aici pot urca pozele mele, aici este și albumul meu. Foaia De Drum Lung e pașaportul frunzărit și răsfoit al trecerii gândurilor, ale mele și ale tale, roată, de jur-împrejurul Pământului.

Nu va deveni ziar. Promit.

 

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here