Ministrul român al Diasporei, Maria Ligor a fost astăzi la Toronto: se pregătește Ghidul Repatriatului
8 septembrie 2016
Pactul cu trecutul
16 septembrie 2016
Show all

Password în intranetul româno-canadian

Vorbesc mai puţin. Citesc mai mult. Informaţia vine, trece prin mine şi se depozitează fix în spatele creierului mic, acolo unde îndeobşte țin sertarele cu instincte şi apucături de peşteră.

Ascult mai mult, văd şi mai mult. Tăcerea uriaşă, înţeleaptă de să n-o mai recunosc, ce se cască din mine, iese în întâmpinarea altor tăceri, ale semenilor mei, strecurate şi ele pe aleile dintre case.

Tăcerile vin din învățături ce ni se varsă cu toptanul, nu ţin cont de vârstă, limbă ori credinţă și-și potrivesc culcușul în asfințituri albastre și timpurii, de prag de toamnă. Tăcerile se preling, alimentate şi luminate de ecrane dreptunghiulare, aproape indigo, pe aleile îndeobşte pustii, atunci când maşinile se duc deja la culcare. Citim și tăcem, tot mai tare. Yep, și eu și tu.

Trăind aici, între oceane, îndeajuns de multă vreme, teoretic ar fi trebuit să se fi încheiat cursul de Arta Conversaţiei intraetnice. Mă gândeam deunăzi, așa, la noi cei răsfirați, răzleți, blânzi, buni și care vrem tot mai puțin. Asta dacă am fi vrut, vreodată, ceva. Ceva ne-a netezit culmile, ne-a domolit sângele, ne-a structurat mințile, ne-a mai triat visurile. Ne-a ordonat. Tare de tot.

Am realizat că noi, cele multe zeci de mii de români (vorbesc aici celor de primă generație- n.a.) pierdem, cu fiecare an, materia prima necesară unui evantai social sănătos, aşa cum era în deceniile trecute. Newcommerii români sunt tot mai rari.

Ei, al căror rol era să ne amintească, adesea abrupt, cum eram şi noi la începuturi, ca să lustruim, din mers, ce-ar fi fost de lustruit, au fost cel mai precis barometru de evoluție al etnicilor români în Canada- n.a.). La newcommeri ne-am raportat, în primii ani, chiar în primele decenii, ei ne-au fost singurul reper de timp si spațiu față de țara de origine. Au fost un soi de ombilic zgomotos, opinionat, ciudat și necesar. Și ca ei am fost noi toți.

Newcommerii români sunt puțini și doar mărirea cotei canadiene de imigrare la 300,000 de intrări anuale, așa cum anunță presa canadiană din această săptămână, să mai ofere o șansă unei agregări etnice fie și doar lingvistice, dacă nu ceva mai complexe.

Părerea mea e că s-a ratat şansa agregării etnice, încă de pe pe la începutul deceniului. Greu  mi-e să admit dar așa îmi sună, mie, adevărul. Iar eu una vreau să fac pace cu acest adevăr, că-mi convine sau nu. Motivul, zic eu, ține de schimbarea parametrilor demografici ai membrilor grupului (vârstă, venit, stare civilă) precum și de gradul general de îndestulare, cel care a tocit vectorul evoluției gradului de conștiință în interiorul formațiunii etnice a românilor, că nu-i putem spune, totuși, comunitate.

Înclin să cred (și nu sunt sociolog, ci doar un pasionat observator al curenților socio-economici) că şi dacă s-ar fi petrecut agregarea intraetnică, aceasta ar fi punctat atitudini, concepte, ideologii chiar,  şi s-ar fi înfățișat mai puţin la plantat copaci, pictat pereți prin downtown, ridicat statui ecvestre, ori săpat de fântâni, pentru a ne marca, musai, prezenţa pe acest teritoriu.

Un soi de agregare etnică, empirică și să-i zic haotică, totuși s-a petrecut. În fapt, ce s-a întâmplat a fost achiziționarea, la unison, de proprietăți. Românii și-au luat case. Case, apartamente, etc. Întotdeauna poveri pe bugetele familiilor, aceste locuinţe îşi vor şterge amprenta românească la proxima vânzare. Individual, ne-am făcut bine, investiția este investiție. Ca și grup etnic, însă, n-am realizat absolut nimic. Sutem români cumpărători de case.

Aventura întoarcerii, binișor, la plaiurile natale, ceva mai încolo, urcă între topicele preferate ale seratelor de toamnă timpurie, ţinând cont că pensia canadiană nu-i dintre cele mai generoase. În timpul acesta, facebook-ul duduie de copii frumoşi şi nepoţi bucălaţi, de mă mir unde şi câţi dintre ambasadorii visurilor de libertate vor face, într-adevăr, pasul să-ncarce containerul şi să plece înapoi. Eu, posibil. Posibil să nu. Şi câţiva că mine, tot posibil. Totuși, nu este mai de interes conversaţie decât: suntem aici, ce mai urmează.

Foarte nesănătos hrănitul vieţii cu atâta neobosit drum, zic. Mai merită şi un popas, ici şi colo. Mai merită şi trăit, câtuşi de puţin, între două împachetări. Sau poate e ruşine doar să trăieşti, gândesc, poate e musai să fii cumva pe drum către un Încolo ascendent.

Nu mai ştiu dacă nu e sângele defect, deja.

Până atunci însă, plecând de la fractură generată de subţierea imigraţiei româneşti în Canada, intranetul etnic crește, surd, intoleranța.

Acide şi fervente acuze la adresa ţării de origine m-au pus, recent, pe gânduri dacă mai merită efortul deschiderii subiectului în public, spre a nu stârni  oprobiul social intraetnic sau tema merită binişor impchetata în tăcerea, discreţia, aparenta nevolnicie şi şovăială în faţă necunoscutului. Sunt voci în intranetul nostru ce taie aripile ambasadorilor libertăţii de orice fel.

Ele rănesc alte gânduri şi vreri dimprejur, şi nimeni nu le pune frână, fiindcă nimeni n-are curajul să combată portofoliul social consacrat, dublat de cartea de vizită a cuiva prea-bine- cunoscut în intranetul româno-canadian.

Îmi vine să le strig acestora în faţă: lăsaţi oamenii să-şi mâne destinele unde vor, că nici la imigrarea aici nu v-au întrebat, ori nu v-au cerut voie. Lăsaţi-i  în pace să-şi deseneze vieţile. E loc pentru toţi, e timp pentru fiecare.

Cui de aici i-e, oare, incomfortabil de faptul că pelerinii peste noapte s-ar putea transforma în emisarii articulați ai unui stil de viață, exact așa cum este el. Că ei ar da, în fapt, căldură întregului matrix de prea-prea și foarte-foarte, în care ne trezim în fiecare dimineață.

**

N-am mai scris demult, n-am avut energie de scris. Am trăit. Fie alăturea îngăduința voastră, pentru că în perioada asta, la o așa de mare schimbare de macaz, am mult adevăr frumos de trăit, am mult de reînvățat și de procesat.

Sunt crescută-n Bărăgan și mi-e dor de-o toamnă întreagă în Apuseni. Pur și simplu.

Ti-a placut articolul?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *