Un ghiocel- putere
31 ianuarie 2015
Yukon- Cursa De Sănii Trase De Câini
5 februarie 2015
Show all

Pe casa scării (lui Cătălin)

Vorbesc despre o ipotetică ploaie acum, când în jurul meu zăpada canadiana e tasată-n straturi-straturi, întru aducere aminte că mai am cel puțin șase săptămâni până la primăvară și mă bucur că pot împinge anotimpul, în vorbe ori gânduri, până la limita rezistenței lui.
Cândva, zăpada mi-a ajuns până la brâu și, cu cizmele în care invariabil ciorapii erau reci și uzi-leoarcă, urcam nămeții ridicați de plugurile primăriei. Cred că eram la 5-6 metri sus, pe creastă și mă uitam de pe troian, din întunericul serii de iarnă, direct în bucătărie la tanti Iftode care trebăluia la aragaz. Atunci am săpat cazemate și cotloane, atunci am înțeles că băieții aveau, totuși, mai multă forță.
 
Mănușile cu un deget, înlăuntrul cărora degetele erau permanent înghețate se mai odihneau, în pauzele de joacă, pe caloriferul de pe casa scării. Casa scării unui bloc care aduna, la vremea copilăriei mele, zeci de copii (numai la mine pe scară, la 20 de apartamente erau 32 de copii, până în 10-12 ani, ca să înțelegi proporția) și care vuia de alergăturile, țipetele, joaca noastră.
Abia ne mutasem în bloc, eu aveam vreo șapte ani când, împreună cu alți copii am descoperit că un apartament, sus la patru, rămăsese neocupat, avea încă banda și ștampila primăriei puse pe el. Așa că, după discuții consecutive între noi și sfat de taină, am decis să mergem, în grup, să-i cerem președintelui de bloc să ne dea nouă, copiilor, apartamentul acela. 
 
Planurile noastre erau fabuloase: aveam la dispoziție două încăperi în care ne și imaginam cum o să ne-ntindem casele de păpuși, la rând, pe preșuri, cum o să facem teatru de păpuși cu o pătură agățată pe post de cortină și în general cum viața noastră avea să capete noi și minunate sensuri dacă ne-ar fi dat nouă, copiilor, apartamentul acela rămas gol. Răspunsul a venit în mai puțin de-o săptămână, când încă o familie tânără avea să se mute, cu copilul lor cu tot, ocazie cu care trupa noastră s-a lărgit iar visul infantil de proprietari pe ochi frumoși a zburat de parcă n-ar fi fost.
 
Pe palierul dintre etaje, printre ghivecele de mușcate, scoase la lumină, ale diferitelor mămici de-ale noastre, una mai harnică decât alta, mă uitam minute în șir, în zare, la cartierul de case întins până la orizont, din care doar câte un plop se-nălța semeț, restul caselor și copacilor respirând la unison, cam la aceeași înălțime. N-am aflat niciodată cum de știe un copac când să se oprească din crescut, un pic mai sus decât casa căreia-i împrăștia umbra.
 
 
În spatele blocului meu era și un bloc turn care avea cel mai meșteșugit derdeluș posibil, cu panta nici prea lungă și nici prea abruptă, formând un unghi drept sus și cu coborâșuri pe două laturi. Ideal de joacă. Iarna trăgeam sania la deal și coboram pe burtă, asta dacă nu ne-agăța o sanie din spate de ne făceam ghem pe la mijlocul pârtiei și ne lua minute să ne deznodăm iar vara, cu nonșalanță puneam ghiozdanele sub noi și ne dădeam pe ghizdane.
 
Asta se întâmpla atunci când nu eram pe gardul școlii (un liceu pedagogic mare, vechi de peste o sută de ani, dintre-acelea cu ziduri groase și uși înalte, cu culoare care miroseau a petrosin și clor) la roșcove. Eu nu cred nici acum că noi mâncam roșcove, era altceva ce noi moștenisem de la copii mai mari că s-ar numi roșcove.
 
În fapt, erau niște păstăi lungi și maronii atârnând din copacii bătrâni din curtea școlii și doar cocoțat pe gard ajungeai la ele. Ronțăiam muchia păstaiei și mâncam pasta dulce și care-ți făcea gura pungă, până ne apuca burta. Nu erau singurele prostii pe care le mâncam, copii fiind. Mai mâncam niște turtițe mici, verzi, culese de prin iarbă (îi spunea popular Turta Babei), tot așa, până ne-apuca burta, mâncam mâțișorii de salcie pe care-ia alegeam cu grijă și-i denumeam Mierea Ursului. Și ghiocei, cu cozi cu tot, primăvara. Nu numai eu, toți făceam la fel.
 
Iar când ploua, după mai multe ploi luate direct în creștet până ne pierea cheful de-ndurat treningurile ori tricourile ude, ne-adunam din nou pe casa scării, unde jucam Nu te Supăra Frate sau Piticot, Marocco sau Păcălici. Asta dacă nu ne jucam de-a școala ori pregăteam serbarea de sfârșit de trimestru. Pentru că, invariabil, la finele trimestrelor școlare, copiii de pe scara mea organizau serbarea lor pentru părinți. Și ce serbări ieșeau!
Ti-a placut articolul?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *