Pe La Icoane

0
541
Nu mi-e clar dacă-mi iubesc țara de origine acum, la întoarcerea acasă. Încă lupt cu jetlag-ul. 
M-am trezit cu noaptea-n cap și poftă de covrigi calzi cu susan și mac, cu nevoia de-a mă uita în jos, la fiecare pas pe care-l fac, să nu mă mai împiedic în vreun colț de asfalt ițit dimpotriva mea, cum s-a-ntâmplat când am ajuns în Romania, de era să mușc cu spor asfaltul.

M-am trezit cu noaptea-n cap, mi-am făcut cafeaua, pipăi buimacă așternuturile orbitor de albe și realizez că mi-am lăsat, cu bună știință, sufletul și mintea în România. Un pic acolo, între niște blocuri din București, un pic acolo, la peronul metroului din Aviatorilor, alt pic în redacția Evenimentului Zilei de care-s legată ombilical, un alt pic lipit de foșnetul unor bancnote care zboară ca ciocârliile săgetând înaltul cerului, ceva mai mult între cântecele românești de la radio. 
Restul s-a risipit în Bărăganul parcelat ca-n Occident.

Am intrat, după aproape optsprezece ani, pentru prima oară în biserici, am aprins lumânări și m-am rugat, în legea mea, acolo, pentru limpezirea gândurilor, descleștarea adevărului și prinsul de curaj.
 
O eventuală întoarcere in România, de la o asemenea distanță geografică și temporală, dacă nu este foarte, foarte bine calculată, îi poate distruge pe cei din jur mai mult decât un suicid.

Un tricou miroase a încins de România și n-am să-l mai spăl, îl port așa. Pungi, ambalaje, chitanțe nu se-ndură să plece la coș, să-mi elibereze drumul, valizele au rămas deschise, în colțul camerei.
 
Mi-e sufletul suspendat într-un avion care a pus frână la 11,500m în aer, deasupra Atlanticului și a înghețat acolo. Principiile și gândurile, așteptările și aspirațiile s-au prăbușit în apa rece și plutesc în vestele de salvare, așteptând ajutoare.
 

Nu mi-e clar dacă-mi iubesc România sau pășesc, legată la ochi, către adevărul din mine. Întâmplător, adevărul meu mi-a rămas acolo.
(Tradiția, credința și înaltul din mine, in pozele făcute, fără prea mare dibăcie, pe drum. Mai multe poze vor urma, încet-încet, că știu că v-ar plăcea să mai vedeți poze)

DISTRIBUIȚI
Articolul precedentO soluție totuși mai caut
Articolul următorCap, cap, cap, femeie cu copil, iar cap
Mie legitimația de jurnalist mi-a murit de tânără, acum nouăsprezece ani, adormită fiind de parfumul teilor Cotroceniului, flancată de-o cană cu cafea, mașina de scris și îngropată în manuscrise pentru mai multe gazete deodată. Din 1998 locuiesc la Toronto.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here