De sâmbătă- în România

0
1592

Sfânta mea treime adună o parte de viaţă de prin şcoală şi copilărie, o parte de prin familii, faceri de copii şi creşteri de iubiri, amândouă în cuibarul Bărăganului. Iar o a treia parte s-a copt în Canada, la crucea vânturilor fie de Nord, fie de Miazănoapte. Sfânta mea treime se împlineşte acum, zilele acestea şi închinăciune simt a face, la prag de ore de plecarea înapoi.

două mușcate puse la prins rădăcini au îmbrățișat un pui de ficus gata de plantat. Iubirea le va mai ține până mă întorc acasă. Apoi, voi ține ghivecele laolaltă, prea mare iubire e aici :)
două mușcate puse la prins rădăcini au îmbrățișat un pui de ficus gata de plantat. Iubirea le va mai ține până mă întorc acasă. Apoi, voi ține ghivecele laolaltă, prea mare iubire e aici 🙂

Mă întorc acasă să aprind lumânări mamei, să legăn coliva anului ce s-a petrecut de la plecarea ei, să m-amestec printre baticurile cernite, purtând o fustă neagră şi ţinând mâinile în poală, aşa cum se cuvine. Să am o batistă la îndemână. Să-mi găsesc răspunsul dacă eu mi-am iubit cu adevărat mama, sau doar i-am admirat mândria, ţinuta morală şi dârzenia, atunci, când era în putere. Să-l privesc în ochi pe tatăl meu şi să-l întreb la ce s-au ostenit să m-aducă în lumea de poveşti dacă încă bâjbâi, căutându-i eroii.

Mă întorc acasă în România, pentru două săptămâni. Plec sâmbăta asta cu KLM-ul, am luat biletele prin Teo Travel din Montreal (cărora chiar le mulţumesc, mi-au găsit cu două ore escală Schiphol, şi la dus şi la întors, mai bine nici că se putea, la bilete luate last-minute. Mulțam Luminița și Teo), două valize albastru- sidef mă aşteaptă, am emoţii.

bilete, pașaport, drum adică
bilete, pașaport, drum adică

Anul trecut am implorat cerul să înceteze durerile mamei. Anul ăsta întind mâna cerului, imediat după apusul cântărilor, sfinţirilor şi pomenirilor cele cerute de datul locului şi plonjez într-o binevenită hoinăreală, în prima săptămâna a lui august. Plec din Bucureşti, pot ajunge la mare sau la Braşov, încă nu ştiu. Nu voi ajunge în Nordul Moldovei, deşi vreau atât de mult. Nici la Cheile Bicazului, deşi câteodată le visez. Visez şi am în nări mirosul muschiului ud, iţit printre frunzele pământii, în şapte straturi, din pădurile de la Slănic Moldova. Nu, n-am s-ajung la nicio salină, nici la poalele Târgoviştei, n-am s-ajung nici la Timişoara deşi mi-e dor de ea, nici la Cluj deşi mult mi-ar plăcea, nici la Iași unde mi-a rămas un strop de inimă și destulă iubire, recunosc.  N-am să văd Craiova, nici Lugojul. Nici Tulcea.

Scriu despre apropiatele două săptămâni pe care le voi petrece în România şi citesc astăzi, marţi, în Adevărul, cum se estimează că circa 26% dintre absolvenţii clasei a VIII-a nu vor mai merge la liceu. Ei vor opta pentru şcoli profesionale sau, pur şi simplu, abandonează şcoala.

Ce impact are acest fenomen asupra societăţii, este greu de evaluat. O mare de tineri fără pregătire se încolonează către muncă necalificată, muncă ce nu va putea susţine bugetele locale. Nici pensile, nici investiţiile regionale. Este deajuns o singură generaţie pregătită să trăiască minimalist și le va fi greu tuturor din jurul ei.

În zece ani de acum, când boomers-îi României vor fi, în masă, la pensie, în locul lor vor veni tineri slab pregătiţi sau complet nepregătiţi, cei care vor plăti taxe modice sau deloc. Mai mult, aceşti tineri sunt candidaţi cu șanse sporite la plecarea din ţară ca angajaţi în munci necalificate, pe aiurea.

Ce pierdere. Ce pierdere uriaşă. Mă-ntreb și mă înfior noi, oare, ce pierdere am fost, la rândul nostru,  pentru țară.

Cine sunt părinţii acestor copii de paisprezece ani, care părăsesc şcolile? Sunt cei născuţi după revoluţie sau cu puţin timp înaintea ei. Sunt, la rândul lor, încă tineri. Au crescut în degringolada ideatică de după 90, în promiscuitatea promovată deşănţat de o media tot mai euforică. Ei, aceşti părinţi ai copiilor ce abandonează şcolile astăzi, sunt copiii noştri, ai mei, ai celor puţin mai mari decât mine.

Iar noi am fost educaţi să stăm în şcoli. Forţaţi, motivați sau nu, împinşi de la spate, dar am stat în şcoli. Cum au ajuns copii revoluției să-și scape propriii copii din mâini?

curba lui Gauss, cea care respectă toate legile naturii
curba lui Gauss, cea care respectă toate legile naturii

Curba lui Gauss,  prin simpla extrapolare a sinusoidei către orice altă latură a vieții, spune că este nevoie de trei generaţii pentru că de o avere să se aleagă praful, de un regat să se năruie, de o energie să se împrăștie dusă de vânt. Şi este nevoie de doar cinci generaţii pentru că un popor să îşi piardă valorile şi identitatea. Cinci generaţii.

Maica Domnului cu pruncul, turnate în bronz atârnă- breloc la legătura mea de chei. Am cumpărat brelocul anul trecut din Bucureşti, de lângă Sala Palatului şi, deşi nu sunt credincioasă practicantă, nu mă pot abţine să nu caut, adesea instinctiv cu mâna, în poşetă, micul medalion și să-l strâng în pumni. Mi-e frică. Sau mi-e milă. Și mă rog celui de sus, în neştiinţa mea  plenară, să mă ţină tare să ajut pe cine mai am de ajutat.

rom7

Să înlătur, acolo unde pot, depresiile prelungite ale unor semeni, depresii somnambule care cresc ca iedera, pe sufletele unor copii ca și noi, din diaspora. Depresii care se hrănesc din scheleţi pitiți prin dulapuri, din pozele foştilor sau ale fostelor, ascunse în telefoane, din micile talismane păstrate din anii de demult ai fericirilor parfumate, trăite dincolo de ocean. Da-mi, doamne, putere să lupt cu depresiile semenilor- prieteni, depresii ce le nasc spaime hidoase de lumea înconjurătoare, ce le multiplică pokemoni în  minte, ce fac din oameni- neoameni, ce le întârzie creşterea, le omoară zâmbetele, le taie pofta de viaţă şi le trag, în crengile lor mucegăite şi răsucite, toată seva, vrerea şi putinţa. Toate astea în plină vară.

bufnița de pe pervazul geamului de la bucătărie, in seara asta se pregătește să ațipească vreo două săptămâni
bufnița de pe pervazul geamului de la bucătărie, in seara asta se pregătește să ațipească vreo două săptămâni

Am o listă sumară, făcută pe genunchi, cu ce o să-mi iau cu mine în bagaje: o piatră de râu, un fir de nisip spălat în apa Pacificului, un telefon. La gât- un colier, în buzunarele blugilor- răbdare, în degete- idei.

În ochi- doar doi ochi, în pielea goală.

Aştept să ajung în România. Mă pregătesc să plec la Drum Lung, de văzut şi cunoscut aşa cum  m-oi pricepe eu. Și am să vă zic și vouă.

***

Două vorbe despre minunata întâlnire de la Mihaela și Dragoș Ștefan, de sâmbătă seara (întâlnire despre care voi mai scrie), fiindcă n-am răbdare până scriu povestea toată.

Cinema Patria, în backyard la Mihaela și Dragoș (Toronto)
Cinema Patria, sâmbăta trecută în backyard la Mihaela și Dragoș (Toronto)

Am fost mulți, am avut vatră de foc, am ascultat muzică și, piesa de rezistență, am văzut cu toții un film! Cum spuneam, despre seara de sâmbătă sunt multe de adăugat: mirosuri de iasomie și lămâie, jarul vetrei, dansul pe-ntuneric, magia stelelor picurate pe creștete, prietenii Simona, Adrian și copiii lor Radu și Cristi, cu toții veniți de la Montreal, pokemoni liberi pe străzile dimprejur, cărțile calde cu miros de tuș și câte și mai câte.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here