Enigmatici și cuminți- O scrisoare de cuget pentru Ștefan Hrușcă
11 septembrie 2017
Coasta Atlanticului, un năvod în așteptare
16 septembrie 2017
Show all

Plec să trăiesc în cartea mea, pentru un weekend. Merg la Terence Bay, Nova Scotia.

Acum aproape un an, în preajma Crăciunului, în mintea mea s-a aprins povestea iubirii imposibile, imaginate, simţite şi imprimate pe coasta Atlanticului, cândva în miez de vară. Locul se numeşte Terence Bay. Este o felie, o coastă de stâncă populată de pescari, la vreo patruzeci de kilometri est de Halifax.
La Terence Bay, până acum n-am ajuns niciodată.
Nici în casa închiriată, în care am locuit pentru o săptămână, precum am povestit în carte, n-am fost, în fapt, niciodată. Deşi, de atâta imaginație înflăcărată, cu atâta emoţie pusă în povestea însăşi, pot descrie interiorul de parcă aş fi trăit acolo dintotdeauna.

Este o casă veche, canadiană, așa o văd cu ochii minții.

Este îngustă, ţuguiată, cu mansarda dând spre mare şi cu uşa de la intrare, la oareş’ce distanţă de drum, îndreptată spre apus. Locul poveștii mele din Terence Bay (o casă în care n-am locuit niciodată, cum ziceam)trebuie că are acoperişul gri-închis şi pereţii înveliţi în siding din plastic bej, cândva alb. Interiorul miroase a vechi și a igrasie. pereții sunt pictați în bej şi portocaliu şi are un dormitor îngust, la mansardă, cu o uşă din lemn lăcuit și care scârţâie rău.

Scara către mansardă scârţâie şi ea.

Rău.

Acolo însă, exact în faţa ferestrei ce dă spre ocean, este o masă cu o faţă de masă pe ea şi pe masă zac teancuri de hârtii scrise cu pixul. Sunt foile mele din alte vremuri, din alte vieţi de scris, aşa îmi imaginez eu. Mai e un scaun maro, cu spătar, un pat de o persoană
şi la ferestre sunt perdele albe, scurte.
La parter, un living- dining mobilat cu vechituri şi desperecheturi din anii ’80. Tot peretele dinspre ocean este făcut din felii înalte de geam, din tavan până la podea. Toată faţa de răsărit a casei este din geamuri prinse în rame vechi, din aluminiu. Geamurile culisează şi se deschid greu, sunt înţepenite. Nici foarte curate nu sunt.

O bucătărie mică, într-un colţ, cu un prăjitor de pâine, antic şi el, o maşină de cafea, un
cuptor cu microunde, un aparat de radio, toate venite din glorioasa tinereţe a unor boomerși.
Canapeaua e cam deşelată şi are pe ea o cergă portocalie, tocită. E ok, se poate dormi pe canapea şi fără să o extinzi. În fapt, în carte am și dormit pe canapea.

Afară, cum ieşi pe terasă, ai o platformă din lemn, deck îi spune la noi. Din lemn cândva crud, ajuns din cafeniu- gri, demult uscat, ars de vânt şi zăpadă. Un şezlong din răchită cu un picior mai scurt, vechi şi el, o măsuţă iar dinainte, ghici: oceanul, cât vezi cu ochii!
Terasa această a fost poarta lumilor din sufletul meu, vreme de şapte zile.

Der- personajul de balans emoţional din carte, febleţea, aventura, oglinda, suportul, raţiunea momentului aceluia din viaţa mea canadiană, nu există.

Știu, paradoxal, nu există.
Pe Der nu-l cunosc în viaţa reală. Şi totuşi, pentru dulceaţa poeziei aventurii în sine, îl voi cunoaşte, sper, acolo, la Terence Bay, printre pescarii locului, şi voi apuca să-i ascult povestea.
Am să fiu, în weekendul ce urmează, pe coasta Atlanticului, în Nova Scoţia. Nu voi locui într-o casă, ci într-un hotel nou.

Merg să scot, cu forţă, povestea, dintre pietrele arse de vânt ale falezei. Să cunosc locurile, oamenii din Terence Bay, să aflu câtă imaginaţie şi cât real au fost surprinse în cartea mea.

Ştiu că, în trei zile, ochii mei nu vor putea cuprinde o lume, urechile nu vor înţelege codul şoptit al mării, sufletul nu va fi singur. Şi totuşi, într-un weekend ce se anunţă excelent, cu soare ca de vară, am să pun mâinile streaşina la ochi, să văd în zare Irlanda şi,
mai departe, coastele Franţei.

Am să dau shut down la data plan, am să inchid telefonul.

Probabil.

Sau, nu.

Am să stau, în meditaţie, cu ochii la apă, ore în şir, pe cea mai înaltă faleză pe care am s-o întâlnesc. Am să-mi aduc mici plante pe care am să încerc să le aclimatizez în ghivece, la întoarcere. Am să-mi aduc pietricele colorate, suveniruri în legământ cu veşnicia, am să-mi scriu, cu cretă, numele pe o piatră, am să botez, cu semnul crucii în cerul gurii, cartea Iubirii Imposibile de la Terence Bay, acolo, cu mâinile mele.

Am să obosesc răscolind în lada cu velite de vieţi anterioare, s-o scot la liman pe aceea care m-a trimis la Atlantic, m-a trimis să-mi cunosc un destin anume, să dau de Der.
Cred c-am să-l întâlnesc pe Der.

Cred că noaptea voi prinde o coadă de furtună şi, de la fereastra hotelului, am să-i trimit gândul bun, lui,acolo pe mare.

Cred că am să mănânc peşte, cred că am să ascult muzică, mai cred că am să pun mulţi
kilometri, cu maşina închiriată, în lungul şi în latul coastei.
Şi, ca să fie tacâmul complet, am să ajung și la Sunnyvale, celebrul trailer park imortalizat în serialul Trailer Park Boys.

Drumul în Nova Scoţia înseamnă pentru mine fun cât cuprinde, libertate şi autocunoaștere.
Urmează ‘jde fotografii cu falezele și o trăire pe care o anticipez profundă, fundamentală, la Terence Bay.

Cu grijă şi cu un ascuţit simț jurnalistic, încă intact, am să caut și am să găsesc privirea de cer, a lui Der.

Lui Der am să-i mărturisesc că l-am trăit pe deplin, acum un an.
După care am să beau o cafea tare.
În soare.

Ti-a placut articolul?

1 Comment

  1. Der insamna Dumnezeu in armeana.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *