Povestea lui Horațiu

1
1373

Am pe peretele garsonierei, desenat în cărbune, Omul Vitruvian al lui Da Vinci. Chiar îl am. E mare cât peretele, acum a terminat Silviu de desenat.

1987, vara. Eu, inginer stagiar la Giurgiu.

Desenul a ieșit cumplit de real, n-am văzut așa ceva. Silviu este pictor cu Institutul de Arte Plastice absolvit şi şi-a dat toată silinţa, a muncit ca un erou vreo patru ore. Când l-a terminat, era stors de puteri. A mai stat de o cafea şi a plecat.

Eu am rămas cu omul uriaş, răstignit, o uriaşă grafică, în cărbune negru, pe tot peretele meu roz. Niciun tablou n-a mai avut loc, nicio decoraţie în preajmă. Un perete ocupat de un Om universal.

I-am dat, atunci, un nume: Horaţiu. Eu nu cunosc pe nimeni cu numele de Horaţiu, nu’ș’ ce mi-a venit.

Vitruvian Man, Leonardo Da Vinci, approx. 1490

Prima noapte a fost simplu, am stins lumina, nicio problemă.

Când a venit dimineaţa şi-a intrat soarele prin perdele, ţin minte, am dat, fix, ochi în ochi cu ochii lui Horaţiu.

Se uita la mine.

Mai, cu cine seamănă ăsta, scotocesc prin minte şi trec în revista pleiada de ochi pe care-i cunosc. Cu ai nimănui, zic, poate c-o să-l cunosc mai încolo, în viitor, asta mi-o fi destinul, gândeam.. Şi atunci, ca şi acum, relaţia mea cu timpul rămâne o nebuloasă, e cam neclară.

Horaţiu se uită la mine, zâmbeşte ca Mona Lisa, într-o parte, aşa.

Ok, hai la treabă, mă dau jos din pat. N-am îndrăznit să mă schimb în cameră, mi-am luat hainele în baie, să nu mă vadă. M-am machiat, am revenit în cameră şi i-am zis cu voce tare, în timp ce făceam pirueta: arăt bine? Am zâmbit, ce să zic, o nebunie întreagă.

Vin de la birou, dau jos tocurile, îmi pun o cafea, deschid fereastra, trag scrumiera aproape, mă trântesc pe fotoliu şi mă uit la figura lui. Frumos bărbat, Horaţiu ăsta. Gândesc şi trag cu coada ochiului să văd dacă şi el se uită după mine. Se uita, normal, îmi dusese dorul.  Hait, paranormal pe față, ăstuia chiar îi fusese dor de mine. Se vedea pe faţa lui. Nooo, era paranormal.

Mă ridic de pe fotoliu, pun mâinile în şolduri, Îl studiez de sus până jos. Peste tot, adică.

Mamă, ce frumos e. Măi, de unde te cunosc eu pe tine? Întreb, în timp ce îi fixez ochii, nepământean de bine desenaţi şi de vii. Senzaţia că, din perete, mă urmăresc doi ochi ai cuiva. Te ştiu, te ştiu, Horaţiu, eu te ştiu pe tine… repet. Doar că nu ştiu de unde te ştiu.

Au trecut anii, vreo treizeci să tot fie.

Azi mi-a venit Horaţiu în minte şi am zis să-i scriu povestea.

În realitate, desenul a rezistat pe perete numai vreo lună. Luna următoare mi-am luat inima în dinţi şi, astenizată de ochii aceia vii, pătrunzători, romantici, în fine, de toate felurile, într-o amiază l-am ras cu o lamă.

L-am ras cu o lamă de bărbierit dintr-aia veche, cu tăiş pe ambele muchii.

În urma lamei a rămas doar conturul spălăcit pe zidul gri- albicios. Centimetru cu centimetru, l-am ras cu lama. Unde n-am ajuns, m-am urcat pe scaun. Am fumat şi am ras, migălos, cercul, braţele, picioarele, muşchii, părul, trupul.

Cărbunele şi varul roz al peretelui au făcut grămăjoare-grămăjoare pe jos, pe podea. L-am ras pe contur, nu m-am uitat o clipă în ochii lui. Ţin minte că, în timp ce munceam acolo, i-am vorbit: Horaţiu, tu nu exişti, tu nu exişti, zău că nu exişti. Horaţiu, tu eşti perfect şi, pe bune, tu nu exişti. Ia pleacă tu din mintea mea, că nu exişti… tu nu eşti nimeni şi n-ai să fii, vreodată, cineva. N-ai cum să fii, nu eşti, nu exişti, tu nu exişti. Pa, Horaţiu…

Timp de o lună, e drept, cam dăduse rădăcini o ciudată conecție a mea cu omul de pe perete. Cam ca fetiţele, cu ursuleţii lor. Flirt, ataşament, o prostie, ceva acolo, nu ştiu cum s-o descriu altfel.  Alergam să ajung acasă, să ascult muzică, să mă uit în ochii lui şi să mă gândesc la ale mele. Veneam din baie înfăşurată în prosop. Mi-era nu ştiu cum, să mă vadă despuiată. După  ce mă aranjam, întrebam invariabil: Horaţiu, e bine aşa? Iar Horaţiu…în fine, sensibil cam ca mingea Wilson din filmul Cast Away.

Aveam 25 de ani  şi viaţa îmi pusese deja arcul Dianei în mâna stângă. Cu săgeata îndreptată către inima mea.

Continui să rad peretele, mărunt-mărunt . Şi să înghit praf fin de var, la amiază toridă de vară.

Când am ajuns cu lama la ochi, aşa cum eram cocoţată pe scaun, m-am oprit. L-am mai privit un pic, am zâmbit amar, mi s-a pus nodul în gât şi, ferindu-mi privirea, i-am ras ochii lui Horaţiu. Pa, Horaţiu, i-am zis.

În urmă, două contururi de orbite, cu pupile, cu direcţie, cu sclipire… Doamne, ăştia sunt ochi vii, asta e viu… M-am speriat, am scuturat varul de pe mine, am ieşit val-vârtej şi am încuiat în urmă. În noaptea aceea am dormit la Neluţa, o prietenă de-a mea de la etajul doi. Era mai sigur.

A două zi la amiază, întoarsă de la birou, eram un pic altfel, mi-a revenit curajul.

Am deschis cutia cu vopsea albă şi am vopsit tot peretele în alb.

L-am acoperit pe Omul lui Da Vinci cu două mâini gospodăreşti de vopsea, să nu se mai vadă nimic. În tot timpul ăsta am trecut prin mirarea, consternarea, întrebările, melancolia, detaşarea, dispreţul, tristeţea, bonomia, îndrăzneala şi mai ales, amintirile gândurilor din fiecare după amiază recentă când, în fotoliu, invariabil cu muzică pe fundal, mă uitam la ochii lui Horaţiu şi-mi făceam ,singură, ordine în minte.

Seara, ostenită şi cu var în cap, la cafeaua de culcare, pe fotoliu. Dinainte, un perete alb, curat. În cameră, un miros septic. Afară- vară. Iar în mintea mea, nevoia de ceva. Am definit pornirea cu mult mai târziu, era nevoia schimbare.

N-am rezistat, m-am uitat instinctiv, exact în punctele unde erau, înainte, ochii lui.

Nu se mai vedea nimic. Am zâmbit: eheeei, Horaţiu, ce-am să te îngrop între gânduri, acolo, adânc, în cimitirul emoţiilor mele, cele câte au fost şi câte vor mai va să fie. Am să-ţi pun cruce şi am să te pomenesc la zile mari, zău aşa. Dar să nu crezi, să nu crezi vreo clipă c-ai fost altceva decât o fantasmă. Intensă, e drept, dar fantasmă.

Un ciocan, un cui şi un tablou cu niscaiva drum şi nişte crengi, fix în minutul următor, pe centrul peretelui.

Și gata.

DISTRIBUIȚI
Articolul precedentTrăim Deceniul de Aur al imigrației în Canada
Articolul următorMarea Renovare
Mie legitimația de jurnalist mi-a murit de tânără, acum nouăsprezece ani, adormită fiind de parfumul teilor Cotroceniului, flancată de-o cană cu cafea, mașina de scris și îngropată în manuscrise pentru mai multe gazete deodată. Din 1998 locuiesc la Toronto.

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here