Ultimul bărbat de pe planetă
12 aprilie 2016
Unfinished business
20 aprilie 2016
Show all

Prima zi de după Săptămâna Patimilor

Poveștile mele plutesc în semi-trezie, între visul-vis și visul-viață. Ating neverosimilul, în flacăra molcomă a veiozei. Sunt infinit de sincere, atunci când vocile devin șoapte, sunt sublime în puritatea lor, când ușile sunt ferecate. Se țes mărunt.

apă. rece.

Anii de nesfârșite compromisuri își freacă mâinile, neputincioși. Niciun duș nu spală self-abandonment-ul, nicio vitamină nu le mai garantează zâmbetul. Sunt apoi acele povești cețoase și grele ce vin spre mine, încât odată lipite, ca să scap trebuie să-mi spăl mintea și gândurile cu mult săpun, ca un chirurg înainte de o peritonită neglijată.

fără ochelari, pe-un soare crud

Îți spun de câți ani fumez, îmi spui de câți ani te-ai lăsat de fumat. Gândesc: mare păcat.

Vii cu artileria grea, câți ani ai petrecut în Canada și mai ales ce amintiri frumoase și spumoase ai de aici.

La Aici, ridici din umeri. Urmează tăcerea, eu scotocesc după amintiri dintr-alea de neuitat, iar gândul mi se duce, invariabil, tot înainte de marea evadare. Poate pentru că eram mai mică, poate pentru că nu începuse încălzirea globală.

Tu muncești cu smartphone-ul, dai cu abilitate paginile și trimiți mesaje cu pricepere de prestidigitator. Cântă pe fundal You’re In The Army Now. Really, zic și iar e pauză. Sunt oarecum descumpănită, a murit Natașa, gărgărița pe care-o cresc prin ghivece de astă toamnă. Nu simt tristețe, nu simt nimic nici pentru tine, că tot nu, n-ai întrebat direct.

Când, însă îmi sună ceasul, e un pic altfel.

În primul rând, mă prind că-mi sună. Într-o zi- ce spun eu, în cel  mult o oră se produce declick-ul. Lumea prinde a se-nvârti în jurul capului meu și țiuie ca alarma de fum din bucătărie. Sau toarce zgomotos, ca un tren pe pod. Zguduie greu, ca un transformator trăznit la furtună, e spontană ca un celular la funeralii, fluieră ca un ceainic pe foc.

să treacă toți anii și-o voi lua de la-nceputApoi tace brusc și urmează liniștea de o mie de clipe. Atunci nicio virgulă, nicio mână trecută prin păr, niciun oftat nu-mi scapă. Aud și ascult spovedanii, îmi crește pulsul și icoane cad de pe pereți. Orice spui e axiomă, orice crezi e eminamente un adevăr, orice speri devine speranță planetară în mintea mea.

Pariez atunci și pe cai morți și pe muște fără aripi, pariez pe tine fără să verific cota ta la bursă, notez în agendă ziua în care mi-a venit ceasul și aștept marea alunecare.

În decurs de zile, dau lumii întregi culoarea ochilor tăi. Îmi țiuie urechile, mă gândesc continuu, ard neuronii la foc automat, caut explicații dar mai degrabă caut să aflu dacă a mai venit vreun mesaj de la tine. Dorm puțin, tot mai puțin, mă frământ, mă gândesc că greșesc și n-am cale să opresc. Scriu și-mi vine  scrisul din sânge, direct în degete. Te ascult mult, deși comunicăm telepatic mai bine decât la telefon. Adorm cu tine, mă trezesc cu tine în minte. Și tot așa.

M-ai întrebat cum iubesc, când iubesc. Când iubesc (și nu e vreun crush de neluat în seamă) mă trădează timbrul vocii. Mă trădează zâmbetul, mă trădează rujul, nu mă trădează parfumul.

când cazi de jos în sus

Atunci începe tremurul, vibrația și, așa, chiar crapă scoarța sub mine ca o pâine coaptă în vatră. Iar eu, imaginar, îngenunchez și plec ochii. Invariabil, îngenunchez.

Plec ochii și nu-i ridic până ce nu simt năframa aceea, fină ca pânza de păianjen, venind pe creștet și învelindu-mi obrajii. Împreunez mâinile și așa rămân, nemișcată, îngenuncheată dinaintea altarului iubirii mele, atâta timp cât ea respiră. Tu n-ai să știi, nimeni n-are să știe, flăcările lumânărilor mele ard acum o mie de ani, oricum. Îi țin iubirii plăpânde, mâinile calde, îi țin tâmpla în poala fustei mele și tac, tac veacuri întregi. Nu știu exact ce mi se întâmplă, dar atunci traversez o stare vecină cu meditația.

m7

 

Știu că și cea mai lungă iubire de-a mea, ori de-a ta, trăiește mai puțin decât noi și îmi plânge sufletul, în sufletul lui.

Iar după ce iubirea a murit, ei bine, atunci trag aer greu în piept, pun mâinile în buzunarele blugilor, mă uit spre cer și caut un colț senin. Îi gândesc și îi doresc drum lin.

Scot telefonul din buzunar și-l pun pe flight mode. Să nu mai aud, să nu mai aud nimic. În clipa aceea am pus vorbele în adormire. Doar gândurile-mi mai sunt treze. Decupez cadre, desenez povești. Și adun apă, cer și nisip, în prima zi de după Săptămâna Patimilor sufletului meu.

Ti-a placut articolul?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *