Recunosc

0
527
Când iubesc, mi s-oprește timpul ca ultimei proaste de pe planetă. Lumea se oprește din murit. Un fir de păr nu mai crește. Pisica doarme cu zilele. Frunzele mușcatei de pe patio, florile petuniilor de la ușa către mine se opresc din murit. Cănile de cafea încremenesc în echilibrul lor instabil, cocoțate desperecheat, una  peste alta. Slăbesc.
Șosetele își schimbă perechile.
Tricoul se cere purtat pe dos. Gravitația împușcă adâncurile, cerul mă-mpușcă.
Treptele își aruncă cârjele și umbă, cărțile se resetează și se rescriu haotic, pierd brichetele, schimb prioritățile. 
Vorbele fac gard în jurul meu și-ncuie poarta, spaimele se culcă și dorm în unghere, plouă.
Devin vulnerabilă, năucă de vulnerabilă și insuficientă. Frazele-mi devin propoziții, propozițiile- vorbe, vorbele se opresc înainte de-a fi scrise. Se opresc din murit.
Încarc baterii. Dorm altfel. Mă ciupesc să validez că mi se-ntâmplă.
 
Plec, un pic, în altă viață. 
Da-mi, rogu-te, spațiu. 
Dă-mi, rogu-te, gândul bun să nu-mi stea inima când voi întâlni primii copaci logodiți. 
Nu pot scrie mult,
acum, azi, aici,
recunosc, 
iubesc. 
 
Și așa este.

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here